Liviu Corneliu Babeș, eroul uitat

Liviu Babeş ar fi trebuit să împlinească anul acesta 70 de ani. În 2 martie, în urmă cu 23 de ani, a decis însă să îşi refuze singur şansa de a trăi, gestul său suicidar arătând faţa hâdă a comunismului românesc.

Liviu Babeş e un erou uitat. I s-a spus „Jan Palach al României”, studentul care şi-a dat foc în ianuarie 1969 în Piaţa Venceslas din Praga. Comparaţia e însă anulată definitiv de modul în care românii şi cehii se raportează la martirii lor.

Vâlvătaie pe schiuri

În dimineaţa zilei de 2 martie 1989, pârtia „Bradul” din Poiana Braşov era plină de schiori, cei mai mulţi dintre ei turişti occidentali. La un moment dat, acestora le-a îngheţat sângele în vine, când au observat o vâlvătaie pe schiuri coborând cu repeziciune pe pârtie. Torţa vie a căpătat un traseu haotic şi, după câteva zeci de metri, s-a prăbuşit lângă la marginea pârtiei. Cu ultimele puteri, omul a scos de sub haină o bucată de carton, o pancartă improvizată, pe care scria: „Stop morder! (Opriţi crima!) Braşov =Auschwitz!”.

 A murit supravegheat de Securitate

Mobilizată rapid, Securitatea intervine şi îl transportă pe Babeş la spital, unde moare în scurt timp, existând suspiciunea că el ar fi supravieţuit autodafe-ului, pentru a fi ucis la spital de oamenii Securităţii. Temuta instituţie represivă îşi continuă „opera” de escamotare a adevărului, de denigrare a omului Liviu Babeş, şi implicit, de discreditare, de pângărire a gestului său, construindu-i-se imaginea unui nebun sinucigaş.  Locul acestui protest n-a fost ales întâmplător, „spectacolul” fiind pregătit special pentru străinii din Poiană, care aveau să-l povestească mai apoi în lumea liberă.

Povestea schiorilor britanici

„Doi schiori britanici s-au întors din România cu mărturia extraordinară a unui suicid politic”, scria Sunday Times pe 12 martie 1989. Vestea fisurase Cortina de Fier prin mărturiile scoţienilor Douglas Wallace şi George Melvin, turişti în Poiana Braşov în fatidica zi de 2 martie şi „părtaşi” la scena-horror. „Am auzit un geamăt şi un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea că încearcă să-şi stingă cercul de flăcări care îl cuprinsese. Nu spunea un cuvânt, dar aveam impresia că-i aud sfârâitul părului şi al pielii. Durerea sa era cumplită, dar, deşi trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, nu dădea niciun semn că ar încerca să se salveze. Atunci a apărut cineva cu o pătură şi împreună am încercat să-l stingem”, povestea Douglas Wallace în paginile săptămânalului britanic.

Zvon la „Europa Liberă”

În ţară, sinuciderea lui Liviu Babeş a fost cunoscută doar de către românii care ascultau „Europa Liberă”. Postul de radio a transmis ştirea la 12 ore de la tragedie, sub forma unui zvon. „Se pare că în ziua de 2 martie, la Braşov, un cetăţean român şi-a dat foc în semn de protest faţă de atrocităţile săvârşite de regimul Ceauşescu. Nu cunoaştem amănunte, dar ne vom interesa şi vom reveni”. În tăcerea impusă de Securitate, jurnaliştii nu au mai putut afla nimic.

Jan Palach al României

Liviu Corneliu Babeş s-a născut în 10 septembrie 1942 şi a lucrat ca tehnician. Era artist plastic (pictor, sculptor, făcea şi metalografie şi xilogravură) amator, însă unul despre care specialiştii afirmă că era foarte bun. Ultimele sale creaţii se numesc, sugestiv, „Tăvălugul” şi „Grota cu măşti”. Pe acesta din urmă, pe verso scrie: „89. Ende” (sfârşit). Reprezenta coloa­ne infinite de cranii umane, într-o mlaştină însângerată. Tabloul acesta a fost, într-un fel, scrisoarea de adio pe care i-a lăsat-o Liviu Babeş fiicei sale, Gabriela, ce avea doar 11 ani.

„Tu esti tot ce mai am”

De frica regimului, toţi apropiaţii s-au detaşat. „Nimeni nu mai voia să vorbească cu noi. O prietenă chiar mi-a spus: «Eşti un pericol pentru noi şi noi vrem să trăim liniştiţi». Am rămas singure. Mi-a fost foarte greu, noroc cu familia, mama mea, bunica. Am fost şi psihiatru, mi-a dat nişte somnifere, dar îmi făceau mai mult rău. Fiica mea, care avea atunci doar 11 ani, a fost cea care m-a făcut să lupt să-mi revin. Mi-a spus: «Tu eşti tot ce mai am!»”, povesteşte Etelka Babeş.

„A meritat?”

Culmea, după căderea regimului comunist, le-a fost mai greu: „Pe stradă, mă opreau şi mă întrebau: «Uite unde am ajuns. A meritat ?» Tot timpul asta auzeam. Mereu ne judecau”, spune văduva. Şi acum i se pune, an de an, aceeaşi întrebare. „El şi-a dorit să avem libertate şi să fie respectate valorile. Libertate avem, dar când mă uit la tineri că nu au nici o perspectivă mi se rupe inima”.

„Nu a meritat”

Gabriela, fiica eroului, priveşte decepţionată cum gestul făcut de tatăl ei îşi pierde importanţa, fiind ignorat atât de către oamenii de rând, cât şi de către autorităţi. „Pentru a face ceva în memoria tatălui meu, românii trebuie mai întâi să-şi dea seama de măreţia faptei sale. Dacă în 20 de ani nimeni nu a simţit să facă ceva, nu mai sunt cuvinte”. „A fost în discuţie ca pârtia Bradul să poarte numele «Liviu Babeş». Mi se părea justificat, dar Consiliul Local nu a aprobat asta. În schimb, fără consimţământul nostru şi fără să fim înştiinţate, strada unde a avut domiciliul, fosta «Rândunicii», a împrumutat numele lui. Atunci, vecinii s-au supărat pe noi, pentru că trebuiau să-şi schimbe buletinele. Am avut mult de suferit. Într-un cartier muncitoresc, periferic, în care toate străzile aveau nume de păsări, ei  s-au trezit să numească o stradă «L.C. Babeş»”.

Adoptat de novembrişti

După Revoluţie, primii şi aproape singurii care s-au gândit să îi păstreze vie memoria şi să perpetueze recunoştinţa faţă de acesta au fost membrii Asociaţiei „15 Noiembrie 1987” Braşov, care organizează anual pe 2 martie un ceremonial la troiţa de la baza pârtiei Bradul.

Florin Postolachi, care locuieşte în Braşov chiar pe strada Liviu Corneliu Babeş, spune că familia eroului a avut mult de suferit şi înainte şi după ’89, chiar din partea celor care ar fi trebuit să îi respecte memoria şi să îi fie recunoscători.

O cruce, o placă, un site

Printre cei care s-au preocupat de cazul lui Liviu Babeş se numără Mircea Brenciu, care a scris, în anul 2004, cartea „Martirul”, în care îl numeşte pe Liviu „flacăra învierii demnităţii neamului românesc”. Mai există placa omagială ridicată în cinstea lui Babeş în curtea bisericii din Poiana Braşov. În martie 2006, compozitorul braşovean Meluş Negrescu a compus „Liviana”, un omagiu muzical adus lui Liviu Babeş. Un an mai târziu, eroului i-a fost dedicat site-ul www.liviubabes.ro.

Icarul său va deveni monument

După 23 de ani, eroul va avea un monument. Una dintre sculpturile din lemn reprezentându-l pe Icar, realizate chiar de L. C. Babeş, va constitui modelul edificiului. Ideea de a utiliza sculptura artistului a venit tot din partea familiei acestuia, în urma eşecului unui concurs de proiecte la care s-au prezentat doar patru propuneri, nici una reprezentativă. Opera reprezentativă a lui Liviu este, după spusele soţiei sale, „Pădure amputată”, pictură ce reprezintă un protest ascuns faţă de retezarea destinului unui popor. „Eu tot timpul mă întrebam ce e cu tabloul respectiv. Acum îl văd ca pe o premoniţie. În Revoluţie au murit foarte mulţi oameni, iar tabloul pare să exemplifice tocmai vărsarea de sânge a unor oameni care arătau la fel, pentru că aveau acelaşi scop: eliberarea de sub comunism. Parcă a fost un vizionar”, spune Etelka Babeş.

Olimpiu Filip

Comments

comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.