Cucu, bau!

Ați auzit de policuci? Cică sunt niște politicieni pediști cu fețe de pesediști și apucături de peneliști. Sau invers. Pentru că au voci foarte plăcute și penaj viu colorat, apar deseori pe la televiziuni. Li se spune policuci pentru că, atunci când candidează, își pun deasupra numelui, pe buletinul de vot, o siglă a unui partid, tot așa cum își pune cucul oul prin alte cuiburi. Există chiar partide mici, cucuneperiste sau cucuonservatoare, cu existențe efemere, create tocmai pentru a-I cuibări, pe perioade scurte, pe policucii care nu-și găsesc alt adăpost.  Sunt atât de numeroși, încât populează toate partidele, dar mai ales cele de guvernământ. Bunăoară, sunt pe acolo câțiva cuci care cântă, deocamdată, în surdină. Tocmai de aceea, un policuc autentic nu poate fi imediat cunoscut . Doar după ce ajunge în parlament sau  într-un consiliu, fie el local sau județean, și începe să cânte altfel decât colegii de partid . Bineînțeles, dacă îi atrage cineva atenția că nu prea face ce ar trebui, policucul începe să intoneze cu abnegație un tril despre iubirea lui pentru țară, județ sau oraș, în funcție de craca pe care s-a cocoțat. Până la urmă, după câteva luni, sau chiar ani, policucul merge cu curentul spre un nou partid ajuns la guvernare. Adică demisionază cu curaj și se cuibărește la pieptul Puterii. Chiar dacă a mai fost odată pe acolo. Policucii au me-morie scurtă. La fel, și cei care îi votează. Iar partidele, precum ceasul cu cuc, au fost întoarse să cânte la oră fixă.
De aceea, politica în România se face de florile cucului.

Alexandru Ghiza

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply