Saptămânal pe hârtie, zilnic pe internet

S-a întors în Brașov la 101 ani!

Brașoveanca Elena Ionescu a plecat în SUA la 78 de ani, a obținut cetățenia la 87 de ani și a fost sărbătorită la împlinirea vârstei de 100 de ani de oficialitățile din New Jersey

Brașoveanca Elena lonescu a plecat pentru prima oară în SUA, la băiatul ei, în 1988. Fostă deținută politic, fusese toată  viața persecutată de Securitate. Până la urmă, i-au dat drumul să plece în America, la fiul ei.  Niște „tovarăși” au considerat că nu mai este niciun pericol dacă pensionara de 78 de ani nu se mai întoarce în țară. Nimeni nu ar fi crezut atunci că bătrâna va reuși să-și ia cetățenia americană și se va întoarce apoi de mai multe ori în România. Într-o țară mult schimbată, în care Securitatea fusese desființată. Ultima oară s-a întors la Brașov săptămâna trecută, la 101 ani!

Biografie incerdibilă

Biografia Elenei Ionescu este de-a dreptul incredibilă. A fost profesoară de bună maniere la un pension, deținut politic, şi-a crescut singură copiii, în timp ce soțul a făcut 18 ani de puşcărie. Poliția politică comunistă i-a făcut viața un coșmar. Dar, totuşi, tărziu, la bătrânețe, a reuşit să trăiască în cea mai liberă țară. Acum are 101 ani și nu-I este frică să străbată mii de kilometri cu avionul pentru a vedea orașul în care a trăit cea mai mare parte a vieții și în care este înmormântat soțul ei.

S-au cunoscut la biserică

Era la Galati, în 1923, când s-a amorezat de chipeşul soldat eare cânta în corul bisericii. Preotul le-a făcut cunoștință. „Mi-am dat seama că-i eram dragă după ce mi-a desenat o inimioară pe sugativă. Era să Ieşin de fericire”, îşi mai aminteşte doamna lonescu, la 101 de ani. Au avut o nuntă ca în poveşti şi au fost bi-necuvântați cu doi băieti. A fost profesoară de bune maniere la Liceul „Notre Dame” din Galați. Picta foarte frumos şi avea o caligrafie perfectă. Păstrează și acum mai multe acuarele făcute în tinerețe cu o tehnică desăvârșită. Viața frumoasă s-a terminat însă odată cu venirea războiului.

Ridicată de Securitate

Nu a interesat-o politica. Deşi soțul ei, Gică, a devenit prefect, din partea legionarilor. Când au venit comuniştii, i-au arestat. A primit o comdamnare de 18 ani. Fără nici o vină, au închis-o şi pe ea în temniță. „La un an după arestarea soţului meu, pe 9 martie 1949 la poarta casei noastre au sunat doi civili. Tata le-a deschis şi au întrebat de Elena lonescu. Tata i-a invitat în casă, iar ei au spus că trebuie să merg cu ei la un Magazin Alimentar, unde s-a găsit o cartelă, pe numele Ionescu Elena şi trebuie să fiu prezentă pentru a clarifica situaţia . Am lăsat Mucenicii şi am plecat cu sora mea și cu cei doi civili, neştiind că sunt de la Securitate”, povestește doamna Ionescu. Așa a început coșmarul.  Afost dusă la sediul Securității din Galați.

Anchetată fără motiv

Anchetatorii au tot întrebat-o de foștii camarazi ai soțului ei. Degeaba le-a tot repetat că ea nu a făcut niciun fel de politică, fiind profesoară la un colegiu de fete. „M-au dus jos pe un hol cu celule şi m-au aşezat pe un scaun. Au deschis uşile celulelor şi au pus toți arestații treacă prin fata mea. Atunci mi-am dat seama că este o închisoare de bărbati. Anchetatorii mă-ntrebau mereu: «pe ăsta nu-l cunoşti? Dar pe ăsta?». Eu nu cunoşteam pe nimeni şi m-au ținut de la miezul noptii, până dimineată la ora 6. Am amorțit pe acel scaun şi nu m-au lăsat să merg la toaletă. După aceea au venit doi ofiţeri şi mi-au spus că vom pleca imediat la Bucureşti”, își amintește bătrâna.

I-a murit în brațe

La Bucureşti, însoțită de doi securiști, a ajuns în fața unei impunătoarei clădiri a Ministerului de Interne.  Aici, a fost aruncată într-o celulă cu paturi de lemn şi rogojini pe jos. A numărat aproape 60 de femei.  Multe dintre acestea erau pline de vânatăi şi urme de sânge. „Nu au vorbit nimeni cu mine până dimineaţă când una m-a întrebat cine sunt şi de ce sunt vinovat. Le-am spus numele meu şi că sunt soţia lui Gheorghe lonescu, fostul prefect al Galaţiului. Atunci toate au venit să vorbească cu mine şi să-mi spună de ce au fost arestate, anchetate şi unele bătute”. Nu-i place să vorbească despre ce a urmat, din cauza suferinţelor care aproape au distrus-o distrus. A trecut prin chinuri inimaginabile. În temință, soția fostului ministru Bujoiu i-a murit în brațe. Era iarnă și gardianul arunca apă rece pe podeaua de ciment strigăndu-le: ,,Na, dormiți dacă aveți chef!

Eliberată fără nicio explicație

Când anchetatorii s-au lămurit că nu a avut nicio legătură cu politica, au eliberat-o. „Îîntr-o zi m-a chemat un general care mi-a zis: «Vei pleca acasă ! Nu ai voie să spui unde ai fost la nimeni!» Atunci eu am întrebat: «Unde să spun c-am fost un an de zile? Vă rog să mă lăsaţi să mă duc întâi la fratele meu care locuieşte aici în Bucureşti să mă schimb şi să mă spăl. Hainele astea s-au rupt!». «Bine!, dar nu ai voie să-i spui nimic», a zis el. «Și dă-ţi pe fată cu niste ruj că eşti foarte palidă!», mi-a mai spus”, istorisește doamna Ionescu. A plecat la fratele său şi după ce s-a spălat şi s-a schimbat,  a plecat la gară. S-a urcat în tren şi de emoţie a leşinat. Nişte călători au trezit-o şi i-au dat cu apă pe faţă. La Galați, când a ajuns acasă, a leşinat. A bolit mai multe săptămâni și părea că nu o să-și mai revină. Vărul ei din Braşov, a chemat-o să stea la el să-și refacă sănătatea la aer curat. Chiar şi sora ei a sfătuit-o să plece din Galaţi, unde toată familia era urmărită de Securitate, oriunde se duceau.

Și-a așteptat soțul timp de 16 ani

La Brașov, o fostă elevă de-a ei, al cărei soț era maistru la Uzina Tractorul, i-a găsit un loc de muncă. Deşi șeful de cadre nu a fost de acord inițial să-mi dea servici, fiind soţie de legionar, la insistenţele prietenei mele a cedat şi astfel am fost angajată ca desenatoare tehnică la Proiectări. Prietena mea i-a spus: «Partidul spune că are grijă de mame și de copii». Şi cu asta i-a închis gura”, își amintește bătrâna. În 1952, a primit o  locuinţă într-o cameră de trecere, în care să locuiască cu cei doi fii ai săi, Mihai și Justin. „Stăteam într-o cameră de trecere, despărțită de ceilalți chiriași doar printr-o perdea. Nu aveam nici un fel de intimitate. Zgomotele celorlalți, mirosul mâncării lor, totul intra în cămăruță, peste mine și copii. Proprietarul casei, șef la Uzina de tractoare, mă amenința că-mi trimite copiii la școala de corecție. Securiștii nu-mi dădeau pace”. În anul 1964, în urma amnistiei internaţionale, soţul ei a venit acasă, după 16 ani de detenţie la Aiud, cu sănătatea ruinată. Bolnav de hemoftizie, a trebuit să fie internat la un sanatoriu.

Turnată de vecini la Securitate

„Pe data de 11 decembrie 1967, au venit la Uzina Tractorul doi securişti care m-au întrebat dacă soţul meu este acasă. Am răspuns ca este. Atunci m-au luat de la servici şi m-au dus acasă unde erau alți securişti care scoseseră toate cărţile din bibliotecă şi le-au pus pe jos în mijlocul casei. L-au ridicat pe soțul meu şi pe mine m-au chemat a doua zi la sediul Securitătii din Braşov. M-au bagat într-un birou unde era un anchetator care mi-a zis: «dacă nu ai de gând să spui adevărul, te scot prin zid!».  Ancheta a durat pâna la ora 8 seara, după care m-au trimis acasă să le aduc cartea soțului meu de Colinde de Crăciun. Au luat declaraţii şi de la vecinii cu care locuiam în curte pe strada Bălcescu. Cei care treceau prin camera noastră au declarat că soțul meu a tipărit două mii de manifeste anticomuniste”, rememorează femeia.

Persecuțiile Securității

În anul 1981, soţul ei, chinuit de boală, s-a stins pe patul de spital. După moartea soțului, fiul cel mare, Mihai, a fost luat de mai multe ori la Securitate pentru că vorbea „duşmănos” despre regim și solicitase să plece din țară. A făcut greva foamei ca să fie lăsat să plece în America. Bătut crunt de securiști la tălpi și testicule, pierde orice șansă de a face copii. Până la urmă, a fost lăsat să plece în SUA, în 1979. Fiul cel mic s-a căsătorit cu o tânără din Germania de Vest şi a plecat şi el. La începutul anilor ’80, Securitatea a dat-o afară din casă.

Cu cozonacul în mănă

Tot ce-şi mai dorea, deşi ajunsese la pensie, era să apuce să trăiască în libertate. lar America era cel mai frumos vis pentru orice romăn în timpurile acelea. După mai multe cereri, este lăsată să plece în vizită la fiul ei, în 1988. În forfota aeroportului Kennedy s-a strecurat cu grijă pentru că, în mână, avea un cozonac în hărtie, pregătit pentru fiul ei. Întotdeauna lui Milhai i-au plăcut prăjiturile făcute de mine. Din acel cozonac a rupt un pic chiar înainte de a ne urca în mașină, povesteşte doamna Ionescu. Nu s-a mai întors ţară decât după Revoluție, ca să-şi vadă prietenele.

Jurămăntul american.

În 1998 a putut să solicite cetățenie americană, „Nu mi-a fost greu. Preferam să învăţ noaptea tot felul de date despre America. Cine au fost preşedintii, când s-a semnat deelaratia de, independență şi desigur, limba engleză. Juramăntul l-am depus într-o sală imensă. Împreună cu o mie de imigrami de toate națiile. Am rostit în cor jurămăntul de cetățean al Statelor Unite ale Americii. Aripa din stânga era ocupată de handicapații in cărucioare. Portoricanii şi mexicanii erau aliniați în dreapta. Mi-au dat lacrimile de emoție”, îşi aminteşte. Avea 87 de ani şi i-a fost destul de greu să se adapteze. Ca profesoară, predase în limba franceză, dar engleza era complet străină. A reuşit până la urmă să o înveţe. Şi-a făcut de fiecare dată datoria de cetățean american. Are chiar o opțiune politică foarte clară: votează tot timpul cu republicanii.

Noră din Indonezia

De când a ajuns în America, a locuit cu fiul ei. Mihai are o soţie de origine indoneziană şi locuieşte New Jersey. Familia e mare, plină de nepoţi, verişori de origine asiatică. Marea supărare a doamnei loneseu este că nora sa este înnebunită după mâncarea asiatică. Ea le-a gătit deseori sarmale, ciorbă de burtă sau drob de ciuperci. În ultimii ani, însă, nu și-amai putut petrece prea mult timp la bucătirie. În 2002, la o editură din Braşov, a reuşit să-i publice postum soțului un roman despre sfinţii Constantin şi Elena. Când a venit în țară la 97 de ani, a crezut că este pentru ultima oară.  A mers şi a îngrijit mormântul soțului, la cimitirul din Bartolomeu şi şi-a depus actele pentru a fi recunoscută ca fost deținut politic.

Aniversată la 100 de ani

În ultimii ani, își petrece zilele la „Clubul pentru persoane vârstnice – Golden Years”, din Patterson, New Jersey. În fiecare dimineață, un autobus special o ia din fața casei fiului său și o transportă până la club. Aici, împreună cu alți vârstnici, desfășoară diferite activități. Este veterana centrului, printre mulți alți bătrâni de diferite naționalități. Are chiar o prietenă bună, mai tânără cu 30 de ani, venită din Basarabia, cu care vorbește în limba română. De ziua mărțișorului, în 2011, la împlinirea unui secol de viață a fost sărbătorită la club. „Fetele”, cum le spune  doamna Ionescu colegelor ei, împreună cu administrația clubului, i-au pregătit mai multe surprize. Fiul ei i-a pregătit două torturi imense, de câte 100 porții fiecare. A fost prezent și primarul  orașului Patterson, precum și o delegație din partea guvernatorului statului Jersey, care i-au înmânat o diplomă de onoare. Momentul cel mai emoționant a fost atunci când brașoveanca a cântat pentru audiență mai multe melodii. Păstrează și acum un balon festiv, pe care este scris cu litere aurite „Princess”. Într-adevăr, în acea după amiază s-a simțit ca o prințesă.

A uimit vameșii

A ales ca zi de întoarcere în țară data de 11.09.2012, chiar la 11 ani de la atentatele teroriste din New York. Dar curajul cel mai mare a fost că, la 101 ani a urcat în avion pentru a străbate miile de kilometri ce despart America de Brașov. A fost chiar nevoie să schimbe cursa în Paris, la aeroportul Charles De Gaulle. A asistat acolo la o scenă care a șocat-o: poliția franceză nu au lăsat-o să urce în avion până când nu a terminat de îmbarcat un grup de țigani, alungați din Franța. Vameșilor nu le-a venit să creadă că în dreptul datei de naștere din pasaport este trecut anul 1911! Au glumit cu ea și au fost foarte ambili. În țară, vameșii români s-au oferit să o transporte pe scări cu un cărucior special.

Mântuită de credință

La Brașov și-a întâlnit prietenii și, nerăbdătoare, le-a povestit o sumedenie de lucruri despre viața ei din America. Are probleme cu vederea, auzul şi picioarele, dar este foarte lucidă . Se închină în fiecare seară la o icoană pe care o poartă cu ea peste tot. Spune că trăiește pentru că așa vrea Dumnezeu și că, deși a avut o viață grea, a fost tot timpul fericită datorită credinței. A învățat însă că lucrul cel mai de preţ este libertatea și niciodată nu este prea târziu pentru a o obține.

Elogiată de ziarul românesc din New York

De ziua mărtişorului, în 1 martie 2011,  brașoveanca Elena Ionescu a împlinit 100 de ani. „New York Magazine”, ziarul românilor din metropola americană, a publicat un frumos articol aniversar, în care, în final, le multumeşte şi doctorilor care au grijă de sănătatea doamnei Ionescu: Agop, Arthur şi Dacia Hazarian. Mulți dintre românii de peste ocean, care au aflat astfel despre eveniment, au fost prezenți la aniversare.

Cetățean american

Ca să obțină cetățenia americană, Elena a acceptat rigorile la care este supus orice imigrant. A dat un examen din istoria, legislația SUA și de cultură generală. „Nu erau întrebări grele. Am stat și noaptea să învăț cine a fost Washington, când pică Ziua Independenței, cine este președintele”, spune brașoveanca. La câteva alegeri, bătrânica și-a făcut datoria de cetățean american și a mers la vot. La ultimele alegeri nu a mai putut fi însă prezentă. A fost însă foarte  dezamăgită pentru că favoriții ei, republicanii, au pierdut alegerile.

Nostalgia „bunelor maniere”

La 101 ani, Doamna Ionescu își amintește cum arăta ca tânără profesoară de bune maniere. „Predam lucruri care nu mai interesează pe nimeni acum. De pildă, liceenele nu aveau voie să umble cu paltonul descheiat. Iar o elevă din clasa a șasea trebuie să-i spună «domnișoară»  unei colege din clasa a șaptea”. Trăiește încă nostalgia vemurilor de dinainte de război și este convinsă că România a fost distrusă de comunism.

I-a învățat bucătăria românească

Elena și băiatul ei, Mihai, sunt singurii europeni din această poză de familie. Nora Elenei, Francisca (lângă Mihai), este o indoneziancă înnebunită după mâncarea asiatică. În schimb, părinții și frații ei, aflați în fotografie, s-au delectate de multe ori cu sarmale, ciorbă de burtă și drob de ciuperci, gătite de brașoveancă. Din păcate, însă, în ultimii ani nu a mai putut face treabă în bucătărie.

Abonează-te la newsletter
Sign up here to get the latest news, updates and special offers delivered directly to your inbox.
You can unsubscribe at any time
Comentarii
Loading...