L-a dat jos pe Ceauşescu!

Marius Neculaescu s-a născut acum 49 de ani în Braşov. Are o firmă de construcţii şi pare un om de afaceri obişnuit. Are o casă mare în Hărman şi o familie frumoasă. Puţină lume ar bănui că bărbatul grizonat, îmbrăcat cu o pereche de blugi şi o cămaşă sport a fost unul dintre puţinii români care, în urmă cu 25 de ani, a avut curajul să înfrunte făţiş dictatura comunistă. Cu mâinile goale, îmbrăcat într-o salopetă, a urcat împreună cu nişte colegi pe clădirea Judeţenei de Partid şi a aruncat portretul lui Ceauşescu în stradă.

Mecanic de întreţinere

Îşi aminteşte în detaliu cum era viaţa lui în urmă cu un sfert de secol. Era unul dintre numeroşii tineri muncitori ai uzinei „Steagul Roşu”. Absolvise Liceul Industrial 2 în ‘85 şi, după ce cochetase câteva luni cu meseria de ospătar, se angajase în uzină. Era mecanic de întreţinere la turbocompresoarele care produceau aerul comprimat pentru utilajele din uzină. În 14 noiembrie 1987 a lucrat în tura de noapte.  Cu numai o lună înainte se căsătorise, dar locuia, împreună cu soţia, la părinţii lui, într-un apartament de pe Calea Bucureştiului. La muncă, lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. Era deja a patra lună în care se tăiau salariile. De la director, la secretarul de partid şi şefii de secţii, toţi se justificau dând vina pe oamenii care n-ar munci destul. Se apropiau sărbătorile de iarnă şi oamenii erau din ce în ce mai înneguraţi.

Marş prin uzină

În dimineaţa zilei de 15 noiembrie 1987,  muncitorii de la schimbul 3 din două secţii au întrerupt lucrul şi s-au adunat în hale. Totul a pornit de la două secţii alăturate, cele mai importante din Steagul Roşu, 440 – Matriţe şi 410 – Sculărie. Aici lucrau cei mai respectaţi meseriaşi din uzină. Văzând că situaţia scapă de sub control, şefii de secţie au venit în mijlocul lor şi au încercat să-i lămurească să se întoarcă la lucru. N-au avut niciun succes nici când au început cu ameninţările. Oamenii s-au încrâncenat şi mai mult şi au ieşit pe aleea dintre hale, hotărând să se îndrepte spre Palatul Administrativ, unde se afla direcţiunea. În drum li s-au alăturat şi alţi muncitori, deşi la ordinul şefilor celorlalte secţii se sudaseră porţile. Din cei 70-80 care începuseră marşul prin uzină, în faţa birourilor directorilor au ajuns câteva sute.

„Directorii le-au spus că o să sune la Bucureşti şi situaţia o să se rezolve. Asta i-a enervat şi mai mult. Involuntar, şefii fabricii i-au direcţionat spre Judeţeana de Partid (n.r. actuala clădire a Prefecturii), simbolul puterii din Capitală”, povesteşte Neculaescu.

 

Pentru că a avut curajul să dea jos portretul lui Ceauşescu de pe clădirea din faţa Judeţenei de partid, Marius Neculaescu a fost torturat la Securitate, apoi deportat

Vuietul mulţimii

 „La ora şapte eram acasă, venit de la schimbul de noapte. Din balcon am auzit un vuiet, pe care n-o să-l uit niciodată. Când au ajuns în dreptul blocului, am auzit mulţimea scandând «Veniţi cu noi!». Erau deja vreo trei sute. Am coborât printre colegii mei de secţie. La Spitalul Judeţean eram deja vreo două mii, iar în centru zece mii”, rememorează Neculaescu.

L-a rugat fără succes pe fratele său, elev de liceu de numai 15 ani, să rămână acasă. Băiatul l-a urmat, decis să se alăture manifestanților. S-au adunat fel de fel de oameni de pe margine. Au venit şi din celelalte uzine. Chiar dacă în frunte erau muncitorii îmbrăcaţi în salopete care îşi cereau salariile, în spate au început să se audă lozincile anticomuniste. „Jos, comunismul!”, „Jos, Ceau-şescu!”, „Jos, dictatura!”, s-a auzit atunci pentru prima oară în România, pe străzile din Braşov.

Răscoală în centrul oraşului

În duminica aceea, comu-niştii organizaseră alegerile. Era mai mult o formalitate, ştiindu-se dinainte cine va fi ales în Marea Adunare Naţională, aşa-zisul parlament comunist. Pentru ca evenimentul să pară autentic, candidaţii reprezentau Frontul Unităţii şi Democraţiei Socialiste. Un nume bombastic, tipic vremurilor de atunci. Clădirile din centrul oraşului, Judeţeana de Partid, Primăria, Poşta şi Modaromul erau poavazate cu panouri pe care erau înscrise sloganuri cu FDUS, PCR şi Ceauşescu. Un decor care i-a iritat şi mai mult pe răsculaţi. Iniţial, primul secretar al judeţului, Preoteasa, şi primarul comunist, Calancea, au ieşit să vorbească cu oamenii. Când au început să-i ameninţe pentru a-i convinge să plece, au fost îmbrânciţi. Nu au riscat prea mult şi au intrat în clădire, făcându-se nevăzuţi. Din acel moment, lucrurile au degenerat. Cei mai curajoşi din primele rânduri au intrat în clădire. Printre ei s-a numărat şi Neculaescu. A fost printre cei care au dat jos portretul lui Ceauşescu.

Bunătăţuri călcate în picioare

„M-am căţărat pe geam şi l-am desprins din nişte corniere groase. Apoi, l-am aruncat mulţimii de jos care l-a făcut bucăţi”, rememorează braşoveanul.

Alţi manifestanţi au ajuns în sala de consiliu, unde liderii locali comunişti pregătiseră o „masă tovărăşească” pentru a sărbători „victoria” în alegeri. Protestatarii, care de ani de zile nu mai văzuseră portocale, banane sau salam de Sibiu, au aruncat delicatesele pe geam.

„Oamenii erau altfel atunci. Acum, poate, ar încerca să ia cu ei cât mai mult. Atunci, deşi mulţi erau cu foamea-n gât, nimeni nu s-a atins de bunătăţurile de acolo. Le-au tăvălit în picioare”, povesteşte Neculaescu.

În numai trei ore, pancartele cu care erau împopoţonaţi pereţii Judeţenei de Partid, Primăriei şi Modaromului au fost distruse. Caldarâmul era deja plin cu fâşii de pânză roşie pictată şi bucăți de hârtie. Apoi au apărut tanchetele, gazele lacrimogene, scutierii. Mulţi demonstranţi au fost băgaţi în dube, ceilalţi au fugit din centru.

Și-a înfruntat destinul

În zilele următoare, oamenii au fost îngroziţi. „M-am gândit să fug în munţi, să mă ascund. M-am consolat cu ideea că nu pot fi arestaţi aşa de mulţi oameni şi că, din acest motiv, totul va fi muşamalizat. Asta e, mi-am zis, şi a doua zi am revenit la serviciu. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă aş fi făcut un an de sihăstrie pe munte”, regretă acum Neculaescu. Deşi în uzină era o atmosferă apăsătoare, în primele două zile, programul i s-a desfăşurat normal. A treia zi i s-a transmis să se prezinte la Personal, pentru că are o problemă cu buletinul.

„Am străbătut singur cei 300 de metri până la clădirea administrativă. Aş fi putut să fug, să sar gardul şi apoi să-mi găsesc un ascunziş. Am decis, totuşi, să-mi înfrunt destinul”, spune astăzi braşoveanul.

Bătut cu bestialitate

În clădirea administrativă îl aşteptau doi zdrahoni, îmbrăcaţi civil, care l-au condus la Miliţie. Au mers cu troleul. Flancat de cei doi, a coborât disciplinat la Hidromecanica şi au străbătut pe jos drumul până la sediul Miliţiei (n.r. actualul sediu al Poliţiei). „Erau vreo 30 de stegari pe hol. Pe unii i-am recunoscut, pe alţii nu. Am fost dus într-un birou şi legat cu cătuşele de un belciug prins în perete. După un timp, a intrat şi un anchetator, ofiţer de Securitate. După accent, era oltean”, spune fostul stegar. „Spre seară, securistul a luat un scaun şi l-a pus lângă mine.

«Urcă-te pe el în genunchi, cu faţa la perete!», mi-a ordonat. Prins de perete, nu puteam să mă aplec prea mult. Securistul a adus două tomuri groase cu Ceauşescu şi m-am suit din nou pe scaun, cu genunchii pe ele. Când m-am îndoit, cămaşa a ieşit din pantaloni, lăsându-mi spatele liber. Aşa a putut să mă bată cu pulanul la rinichi. Durerile erau groaznice. Din încăperea alăturată, auzeam nişte urlete cumplite. Erau ale unui coleg care era bătut la tălpi. Am aflat mult mai târziu cine era. Atunci când eram scoşi pe coridor, ne obligau să stăm cu faţa la perete”, îşi aminteşte Neculaescu.

„O să vă împuşcăm!”

I s-au pus întrebări timp de trei zile fără să fie lăsat să doarmă. Periodic, când se schimba anchetatorul, era dus în beciul Miliţiei, unde era plin de arestaţi. Aici li se dădea cafea naturală, un lucru foarte rar în acea perioadă, pentru că nu se găsea în comerţ. Cu mintea împă-ienjenită de somn, a  recunoscut până la urmă că a fost în centru. S-a ţinut însă tare atunci când a fost pus să-i recunoască pe cei care l-au însoţit. Securiştii făcuseră o mulţime de poze.

„Mi-am dat seama că ne fotografiaseră de peste tot. În unele dintre poze, după cadrul din jurul imaginii, mi-am dat seama că fuseseră făcute dintr-un portbagaj. Altele, din mulţime, sau din clădirile din preajmă”. 

A fost dus apoi la Bucureşti, în sediul central al Securităţii de pe Rahovei. Aici tonul anchetei s-a schimbat. Dacă la început, întrebările vizau în mare măsură politica a vremii, ulterior, cei implicaţi trebuiau să fie scoşi drept huligani. Din 300 de arestaţi, au mai rămas 31.

„O să vă împuşcăm! Ce altceva să facem cu voi?”, îi tot repeta anchetatorul.  

Și-a apărat fratele

În ultima zi, înainte de a fi dus la Braşov la proces, securistul care răspundea de dosarul său, i-a aruncat o poză pe masă. „Uite pentru cine ai luat tu bătaie! Dar nu mai contează acum, ne-am făcut norma”, i-a spus, apăsând cu degetul imaginea. Când a privit fotografia, sângele i-a îngheţat în vine. Lângă el, la fereastra Judeţenei de Partid, se distingea foarte clar faţa fratelui său de 15 ani. Un anchetator osos, cu privirea fixă, i-a dat o foaie de hârtie şi l-a pus să scrie că regretă ce a făcut şi că-şi ia angajamentul că va servi partidul şi poporul oriunde va fi trimis. La Braşov, înainte de a fi băgat în sala de judecată, în bibliotecă, au fost aliniaţi în faţa celebrului general de securitate Nuţă. „Nu protestaţi, recunoaşteţi tot, să fie linişte, dacă vreţi să nu iasă urât”, le-a recomandat cu voce fermă.

„Fix în spatele lui Nuţă, pe raftul bibliotecii, trona un volum roşu,  care avea pe copertă poza dictatorului din tinereţe. Îmi aduc aminte şi acum titlul: «Procesul lui Ceauşescu de la Braşov». Mi-am adus aminte că la şcoală ni se povestise despre cum a fost condamnat pe nedrept de un regim dictatorial. Părea o ironie a soartei”, spune Neculaescu.  

„Prietenul” care i-a cerut moartea

În timpul procesului, Sorin, unul dintre cei mai apropiaţi colegi ai săi de secţie, a ieşit în faţa instanţei pentru a vorbi. A cerut, în numele „întregului colectiv de constructori de autocamioane, condamnarea la moarte a „huliganilor”. A înţeles mai târziu că asta a făcut parte din regie, dar atunci s-a îngrozit. Credea că nu o să mai scape cu viaţă.

„Nu a făcut-o degeaba. De a doua zi, a lucrat într-un birou luxos. A fost promovat şef UTC (n.r. Uniunea Tineretului Comunist). După revoluţie a rămas fără obiectul muncii şi a încercat să se reangajeze. A venit să mă roage să vorbesc cu lumea. Nu am făcut-o. «Sorinele, fiecare are păcatele lui şi le ispăşeşte», i-am spus. Am mai auzit de el de curând. A candidat la primăria din Bod din partea UNPR. Oamenii de felul ăsta nu se schimbă niciodată”, conchide Neculaescu.

Este convins că procesul a fost filmat pentru că Ceauşescu a vrut să vadă caseta. În felul acesta, chiar dacă nu faţă în faţă, ştie că l-a privit în ochi.

Deportat în nordul ţării

Sentinţa a venit ca o uşurare. A primit domiciliu obligatoriu în Botoşani. Trebuia să muncească la Electrocontact. Trebuia ca, în fiecare joi, să se prezinte la Miliţie şi să dea o declaraţie cum că nu s-a plâns nimănui de problemele sale şi nici nu a încercat să facă „agitaţie”. Cu timpul, stricteţea controlului „organelor” a scăzut. După un an, cu ajutorul şefilor de la uzină care mai închideau ochii, a putut să vină acasă la Braşov, în timp ce apărea prezent în pontaje. În timpul acesta familia soţiei făcea presiuni ca aceasta să divorţeze de el. Nu s-a întâmplat aşa şi, în ’88, la Braşov, s-a născut copilul lor, un băieţel. Oamenii din Botoşani, chiar dacă se fereau să vorbească prea mult cu el, îl respectau ca pe un erou. Nu o singură dată i s-a întâmplat să-i fie cedat locul la vreo coadă.

Vizita lui Ceauşescu

După tipicul vremurilor, la un moment dat, Ceauşescu urma să viziteze platforma industrială din Botoşani. Ca nu cumva să apară în faţa dictatorului, care obişnuia să se plimbe printre utilaje şi să dea „indicaţii preţioase”, a fost trimis, împreună cu un coleg, să repare luminatoarele halei. Multe dintre bucăţile afumate de geam, prinse cu chit în rame de cornier, erau ciobite sau crăpate. Cu 15 minute înainte de intrarea lui Ceauşescu, au apărut securiştii de la Bucureşti, care îi asigurau protecţia. S-au uitat pe o listă şi au întrebat unde este muncitorul de la Braşov.

„Când şeful de secţie le-a arătat în sus, spre luminator, au făcut ochii mari, nevenindu-le să creadă. Au zbughit-o după mine. Eu, cocoţat pe hală, nu înţelegeam de ce un individ în costum urcă pe scara de incendiu.«Pst, pst… Fă-te încoace», gesticula securistul, iar eu stăteam ca prostul neînţe-legând ce vrea. Până la urmă, m-a dus în casa liftului şi a stat acolo cu mine până s-a terminat vizita”.

Alţi huligani

În 17 decembrie 1989, reuşise din nou să plece acasă la Braşov. La uşa apartamentului de pe Calea Bucureşti a sunat un securist, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. „Trebuie să te pui pe tren şi să ajungi urgent la Botoşani”, i-a ordonat. Nu a avut de ales. În 21 decembrie, secretarul PCR pe întreprindere a convocat o şedinţă cu toată lumea, chiar şi cu cei care nu erau membri de partid. Omul a început să citească o polologie încurcată, cu limbajul de lemn al comuniştilor, despre nişte huligani de la Timişoara, care devastaseră centrul oraşului.

„Ne cerea să semnăm o scrisoare de susţinere pentru partid. Aveam un coleg cu un radio Tesla, la care mai ascultam «Europa Liberă», dar în ultmele zile era bruiat rău. Dar, pentru că mai auzisem de huligani odată, am înţeles că lucrurile se repetă. În primul moment de tăcere, m-am ridicat şi l-am rugat pe secretarul de partid să explice mai clar ce se întâmplă la Timişoara. A început să urle”.

Revoluţie la Botoşani

„În hală, oamenii au urmărit celebrul discurs al lui Ceauşescu, la mitingul din Bucureşti. La un moment dat, imaginea a început să se clatine şi am auzit din nou, vuietul acela inconfundabil al mulţimii. Când s-a întrerupt transmisia, nu m-a putut abține şi m-am urcat pe un banc strigând «s-a dus dracului!»”.

Îşi aminteşte că, atunci când imaginea a apărut din nou pe ecranul alb-negru a îngheţat. Oamenii priveau cu speranţă, dar şi cu o teamă care îi paraliza. „Poate a fost cutremur”, a încercat unul să explice, înainte ca oamenii să iasă din schimb. În ziua următoare, după fuga lui Ceauşescu, deşi în Botoşani era linişte, o mână de oameni l-au luat cu ei să vorbească din balconul Prefecturii.

O sută de oameni în subordine

Întors la Braşov, a fost printre fondatorii Asociaţiei 15 noiembrie. În iulie 1990 a ajuns în occident cu ajutorul unei familii de austrieci. „Wolfgang Grillnberg era cel mai bun om din lume. Venise împreună cu soţia pentru a-i lua pe cei cinci copii ai familiei Vieru  în vacanţă, la ei (n.r. Vasile Vieru a fost un novembrist mort în timpul deportării). Mi-au propus să fiu traducător, pentru a se putea înţelege cu copii”. Acolo a văzut o altfel de lume. Câţiva ani mai târziu, s-a angajat prin concurs la un concern multinaţional de tutun. A fost printre primii 7 angajaţi din România. A urcat toate treptele ierarhice, ajungând, de la simplu me-canic, director de distribuţie care avea peste o sută de oameni în subordine. Din păcate, deportarea, plecările în străinătate, apoi de-plasările din cauza serviciului, l-au ţinut departe de familie. În 1998, a hotărât împreună cu soţia să se despartă prieteneşte. Ea este acum plecată în Belgia, iar băiatul lor are 24 de ani şi este student la Bucureşti.

Constructor apreciat

În 2003, a înțeles că nu poate merge mai departe cu slujba pe care o avea. Training-urile pe care le făcuse şi experienţa într-un trust internaţional, i-au dat încredere că poate reuşi în afaceri. Mai întâi, împreună cu un amic, apoi, de unul singur a pornit o firmă de construcţii. În 2008, avea 36 de angajaţi şi o afacere înfloritoare. şi în viaţa particulară a avut curajul să o ia de la zero. S-a recăsătorit și acum are doi copii, o fetiţă de cinci ani şi un băiat de 11. „În 91 am făcut primul curs de brokeraj, iar apoi am început să joc pe bursă. Asta m-a ajutat foarte mult să previn acum câţiva ani efectele crizei economice. Când am văzut primele semne pe bursă, mi-am redus mult activitatea şi mi-am drămuit resursele. Aşa am ajuns să trec cu brio peste perioada asta grea”. Acum are lucrări chiar şi în Franţa, iar firma lui este foarte apreciată.

Departe de viaţa publică

După revoluţie a preferat să stea departe de viaţa publică. Nu a activat alături de colegii săi de asociaţie. După experienţa prin care a trecut, ar avea tot dreptul să-i urască pe securişti şi pe comunişti. A preferat să-i ignore. Anul acesta a avut însă o revelaţie. A văzut halele marilor uzine puse la pământ.

„Când am văzut clădirea Hidromecanicii dărâmată şi molozul din spate, mi-a venit să strig. şi unde aş putea să fac asta mai bine dacă nu într-un partid?”, întreabă proaspătul politician.

A fost indignat când a văzut că foştii comunişti, care au continuat să distrugă ţara şi după revoluţie, acaparează din nou puterea. „Nu poţi să dai jos ţara de pe şine”, spune cu năduf. S-a înscris în Forţa Civică şi, ca un constructor cu experienţă, crede că va reuşi să contribuie la clădirea celui mai puternic partid din România.

Comments

comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.