Supraviețuitorul „Fenomenului Pitești“ și-a lansat cartea

Şcheianul Nicolae Purcărea, cunoscut sculptor în lemn, a făcut mulţi ani de închisoare politică. Este singurul braşovean supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti, al spălării pe creier. Prin „reeducarea” de la Piteşti sute de elevi şi studenţi au fost torturaţi în cele mai cumplite moduri de către comunişti. Scopul era transformarea lor în turnători şi ştergerea personalităţii. Ruşii au inventat metoda, dar românii au fost singurii care au aplicat-o în masă. Poate doar atrocităţile chinezilor şi cambodgienilor se apropie de ce s-a întâmplat la Piteşti.

Închis din vremea dictaturii antonesciene

Nicolae Purcărea, Nae, cum îi spuneau colegii de suferinţă, s-a născut în Şchei pe 13 decembrie 1923, în aceeaşi casă în care locuieşte şi acum. Tatăl lui era un vestit birjar şi crescător de cai. În vremurile tulburi din perioada interbelică, încă de la 13 ani, emoţionat de cântecele legionare, a intrat într-o frăţie de cruce.Odată cu anul 1940, când mareşalul Antonescu a început să aresteze copiii care participau la marşuri, şi Purcărea a fost săltat. „Aveam atunci 18 ani şi am fost închis mai întâi la Braşov, apoi trimis la Văcăreşti, Piteşti şi Alba Iulia”, îşi aminteşte bărbatul. A fost condamnat la 15 ani de detenţie pentru activitate legionară şi pentru terorism. A stat în închisori unde „era o mizerie cumplită, mâncarea era insuficientă, păduchii şi ploşniţele mişunau peste tot”.

La Pitești, înainte de venirea comunistilor

Era un copil atunci şi nu realiza ce i se întâmplă. De la Braşov, împreună cu alţi tineri legionari, a fost dus la Văcăreşti în decembrie ’42, de la Văcăreşti la Piteşti, o închisoare nouă concepută de Armand Călinescu. De acolo a fost dus într-o închisoare din Alba Iulia. Peste ani, în 1949, avea să se întoarcă la Piteşi, de data aceasta fiind închis de comunişti. Regimul de detenţie de dinaintea celui de-al doilea război mondial nu se poate compara cu cel din timpul comuniştilor. În timpul regalităţii omul era aruncat după gratii pentru că a săvârşit ceva în societate. La comunişti principiul a fost cu totul altul: omul trebuie exterminat.

Moara Dracului

A fost arestat din nou când a abdicat regele Mihai, şi a fost închis în subsolul Securităţii din Braşov. Acolo a fost ţinut vreo două săptămâni după care i-au dat drumul. În 15 martie 1948 au venit doi de la Securitate să-l caute şi, când şi-a dat seama că va începe un nou lanţ de arestări, a fugit. O vreme s-a ascuns prin poduri apoi în munţi, în zona Argeşului. A stat acolo pâna în mai ’49 când legionarii au fost încercuiţi şi capturaţi. Nicolae Purcărea a fost condamnat la şapte ani de închisoare, dus la Craiova şi de acolo s-a trezit din nou la Piteşti, de data aceasta în închisoarea ce devenise Moara Dracului.

Spălarea creierelor

„Au încercat să stoarcă din noi ceea ce nu au reuşit să afle securiştii care ne-au anchetat. Mai mult de atât, spălarea pe creier avea ca scop să ne distrugă orice urmă de rezistenţă fizică şi psihică, să ne transforme în roboţi, în legume. Nu mai eram oameni acolo, pentru gardieni eram simple cârpe ce erau călcate în picioare, batjocorite, maltratate. În toată acea mizerie morală nu aveai decât două scăpări: alienarea sau moartea. Sinuciderea. Din păcate nu puteai să-ţi iei viaţa pentru că erai păzit tot timpul, clipă de clipă. Eu am ales alienarea, starea în care mintea refuză să mai simtă durerea, trece dincolo de suferinţă“, povesteşte bătrânul braşovean.

Coaste rupte şi bătăi la talpă

Metodele de tortură sunt de neimaginat pentru oamenii care n-au cunoscut puşcăriile comuniste. Bătăi la talpă, la cap, coaste rupte, interogatorii fără sfârşit unde deţinuţii erau obligaţit să-şi pârască părinţii, fraţii şi prietenii de vini reale sau imaginare. După demascarea exterioară, urma demascarea interioară. Au urmat alte bătăi, coaste rupte, suplicii şi băgat pe sub pat şi lins ca pisica. Toţi din celulă au fost băgaţi cu capul în hârdăul unde-şi făceau nevoile în văzul tuturor şi ţinuţi până aproape de a muri prin asfixie. Unii colegi de-ai săi au fost forţaţi să mănânce din gamela în care îşi făceau nevoile.

„Reeducarea“ comunistă

După aceea venea partea cealaltă a demascării. Trebuia să te autodesfiinţezi ca om, ca individ. Trebuia să spui tot ce ştii, să inventezi dacă nu aveai nimic de demascat. Se ajungea la demascări hilare, de genul că despre cutare se spunea că a trăit cu soră-sa, de altcineva că tatăl lui a fost curvar“, povesteşte fostul deţinut politic. Poate că cel mai greu a fost pentru deţinuţi de Paşte. „Au făcut un falus mare pe care trebuia să-l săruţi. Nu vreau să-mi amintesc cât de des a fost hulit numele Fecioarei Maria şi numele lui Iisus, era îngrozitor. Cruce îţi făceai cu limba în gură pentru că erai ţinut la marginea priciului de scândură cu mâinile pe genunchi. Te uitai drept înainte, nu aveai voie să te uiţi nici la dreapta, nici la stânga altfel erai lovit“.

Salvat de un coleg

Într-o zi a căzut din cauza epuizării. „Ai adormit, banditule?“, a întrebat răcnit Ţurcanu, unul dintre torţionari. „Nu, sunt bolnav, dau sânge. Am difterie“, a răspuns sculptorul. „I-a poruncit unui alt deţinut, student la Medicină, să verifice dimineaţa la closet, dacă dau sânge. Eram disperat. Dacă s-ar fi descoperit că am minţit m-ar fi ucis în bătaie. Dimineaţa am scobit în gingie şi am pus sânge pe cârpă. Colegul de celulă, studentul la Medicină s-a uitat la mine şi eu m-am uitat la el. Ne-am uitat unul la altul încrâncenaţi pentru că ştiam în ce situaţie suntem puşi amândoi. Putea să mă trădeze, dacă s-ar fi descoperit că minte, atunci sigur că şi el ar fi fost maltratat cu sălbăticie. Le-a spus gardienilor că sunt foarte bolnav şi dacă nu o să mă lase în pace o să mor în trei zile. Datorită lui am scăpat pentru o perioadă de bătăile cumplite“, îşi aminteşte artistul braşovean.

Bătăi între colegii de celulă

Bătăile şi starea permanentă de teroare, umilinţele de neimaginat, duceau la degradare morală. „Mi-am dorit să mor, însă nu am murit. Gardienii împărţeau deţinuţii dintr-o cameră în două părţi. Cei mai puternici erau puşi să tăbare pe cei slabi, cu bâte, lemne smulse din prici. Loveau în noi ca în fasole, nu aveau de ales. Dacă s-ar fi observat că şovăiesc, ar fi fost consideraţi trădători. S-au bătut fraţi cu fraţi, prieteni cu prieteni. Un măcel. Cei care am înţeles ce se întâmplă am iertat. Nu-i urăsc pe cei care m-au bătut. Erau ca noi, colegi de suferinţă. După Revoluţie m-am întâlnit cu câţiva şi cu studentul care a minţit pentru mine, ajuns între timp medic“, spune Nicolae Purcărea.

Liber prin sculptură

Schelete pline de răni ce se băteau cu alte schelete. O imagine de coşmar de care nu poate scăpa nici după atâţia ani. A scăpat de la Piteşti în anul 1952, când a fost mutat în altă închisoare. De-a lungul anilor a trecut prin mai toate închisorile comuniste, Aiud, Gherla şi Canal. În puşcărie a învăţat să lucreze în lemn. Sculpta în lemn şi oase iconiţe, iar după ce s-a eliberat, s-a simţit tot timpul liber doar cu ajutorul dălţii, după cum mărturiseşte. În anii 1956-1958 a avut domiciliu forţat în Bărăgan şi a fost vecin cu soţia mareşalului Antonescu. De foarte multe ori stătea la discuţii cu ea, vorbeau despre trecut, despre ce a fost.

Închis timp de 20 de ani

După 20 de ani de chin în detenţie, în 1964, în libertate, a fost nevoit să facă mari eforturi să îndure discriminarea la care l-a supus regimul. S-a aşezat împreună cu soţia în casa pe care o moştenise de la părinţii săi, în Schei. A lucrat ca merceolog la Baza Judeţeană de Aprovizionare Tehnico Materială şi zece ani a ajutat un tâmplar să facă sicrie. Sculpta rozetele de pe capacele coşciugelor.

Si-a sculptat toată mobila din casă

Toată casa lui e plină de mobilă sculptată de el, de furci de tors, linguri şi alte obiecte casnice din lemn. A participat la mai multe expoziţii în Braşov şi în ţară, precum şi în străinătate, în Franţa şi SUA. I-a învăţat pe mulţi copii de la Colegiul „Andrei Şaguna“ să sculpteze, şi a fost cu ei în Maramureş, la colindat. A fost preşedintele Asociaţiei Creatorilor Populari şi a câştigat mai multe premii. Nepoata sa, Zina Burloiu, i-a moştenit talentul.

Inventia lui Makarenko

Originile experimentului de spălare pe creier sunt sovietice, cel care a inventat metoda fiind pedagogul rus Anton Semionovici Makarenko. Experimentul a fost aplicat şi asupra foştilor lideri comunişti Zinoviev, Kamenev şi Buharin, după ce Stalin a vrut să scape de concurenţă. Kamenev, unul din duşmanii dictatorului rus a ajuns ca înainte să fie executat să strige: „Trăiască mult iubitul tovaraş Stalin!“.

Experimentul Pitesti

Experimentul de reeducare prin spălarea pe creier a început la 6 decembrie 1949 la închisoarea din Piteşti, unde majoritatea deţinu­tilor politici erau studenţi şi elevi legionari. Aşanumita „Reeducare prin tortură“, cunoscută sub numele de „Fenomenul Piteşti“, a constat în recrutarea unor deţinuti politici, ei înşişi în prealabil torturaţi, cărora li se promitea eliberarea, în schimbul smulgerii de informaţii de la ceilalţi deţinuti. Experimentul a fost oprit în anul 1952 datorită  informaţilor care au ajuns în Occident. Pentru a se dezvinovăţi, comuniştii au afirmat că reeducarea de la Piteşti era de sorginte legionară. În închisorile Piteşti şi Gherla au fost ucişi peste 30 de deţinuţi, iar în toate închisorile unde s-a desfăşurat reeducarea au fost torturaţi peste 1.000.

Cele trei etape ale reeducarii

„Reeducarea“ deţinuţilor începea cu o bătaie aplicată de reeducatorul-şef Eugen Ţurcanu, un fost legionar, împreună cu un grup de deţinuţi selectaţi în prealabil. După ce tinerii erau şocaţi de bătaie, li se aplicau alte torturi. Scopul era ca, în prima fază, deţinuţii să declare toate informaţiile despre inamicii regimului comunist. Apoi treceau în faza a doua, în care trebuia să demonstreze că s-au rupt total de trecut. În cea de-a treia fază, după ce îşi renegaseră convingerile politice, religia, părinţii şi prietenii, detinuţii erau supuşi îndoctrinării. Oamenii transformaţi în animale ajungeau să-şi tortureze prietenii, chiar să-i omoare. Ţurcanu şi grupul său au fost condamnaţi în 1954 la moarte prin împuşcare, astfel, autorităţile comuniste încercând să îngroape ororile petrecute până atunci. www.casasfatului.ro

A lansat cartea „Urlă haita…“

Amfiteatrul „Emil Poena­ru“, al Facultăţii de Drept de la Universitatea „Transilvania“ a găzduit săptă­mâna trecută lansarea unui volumul document des­pre teroarea comu­nis­tă. La eveniment au mai participat, alături de autorul volumului, Răz­van Codrescu (poet, tra­du­­că­tor, eseist), Octav Bjo­za (președintele Aso­ci­ației Foștilor Deținuți Poli­tici din România – foto), Ma­rius Oprea (Institutul de Investigare a Crimelor Co­munismului și Memoria Exilului Românesc). Cartea „Urlă haita“ este mărturia lui Nicolae Purcărea, unul dintre deţinuţii politic din Braşov care a cunoscut cele mai îngrozitoare închisori şi lagăre de muncă din anii ’50 -’60.

„Avem în faţă un volum de memorialistică în care Nicolae Purcărea descrie cu lux de amănunte ororile îndurate în închisorile şi lagărele comuniste. Autorul vorbeşte pe larg despre «reeducarea» pe care a îndurat-o la Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gher­la şi alte închsori“, spune Octav Bjoza, preşedin­tele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi politic din România.

„Nu am scris această carte pentru a fi mai presus de camarazii mei, ci pentru a depune o mărturie adevărată şi cinstită despre ceea ce am îndurat şi despre felul în care s-au purtat comuniştii cu noi. Este prea puţin ceea ce am scris în carte, am vrut să trec peste toate evenimentele importante, neglijând unele amănunte“, a spus autorul Nicolae Purcărea fiind nevoit să-şi înfrîngă de câteva ori emoţiile care îi înecau glasul şi ochii în lacrimi, pe măsura ce rememora chinul îndurat în închisorile de la Piteşti, Jilava, Gherla, Aiud ori infernul de la Canal.

De remarcat a fost și interesul manifestat de braşoveni pentru lansarea acestei cărţi: „Este impresionant ceea ce văd, un număr atât de mare de oameni care arată interes pentru cartea lui Nicolae Purcărea. Nouă, foştilor deţinuţi politic, ne place să spunem că purtăm pe umeri grade nevăzute, doar de noi ştiute. Dacă aceste grade ar exista, domnul Purcărea ar trebui să fie mareşal, iar eu, un biet sergent major“, a spus Bjoza, referondu-se la „gradele“ durerilor îndurate în închisorile comuniste.

Bjoza a fost însă din nou dezamăgit de faptul că nici un reprezentant al autorităţilor locale nu a răspuns invitaţiei de a participa la lansarea acestui volum de memorii, o carte despre care Bjoza spune că este o adevărată lecţie de istorie, o poveste despre grozăviile pe care nişte oameni au trebuit să le îndure, doar pentru că nu au fost de acord cu doctrina comunistă, ci şi-au dorit pentru ţara lor democraţie şi libertate. „Noi i-am iertat sincer pe călăii noştri, iertarea fiind una din marile calităţi creştine. Mi-aş fi dorit, totuşi, ca în această lungă perioadă care a trecut din 1990, ca măcar unul dintre aceşti călăi să vină la mine şi să-mi spună «iartă-mă, atunci credeam că fac bine ce fac, dar azi îmi dau seama că am greşit»“, mai spune Octav Bjoza.

Citește și

Deţinuţii politic se sting cu dreptatea în mână

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply