Pe urmele adevărului. La Călineşti

marius_opreaLa sfîrşitul săptămînii trecute, am fost invitat, pe e-mail, de o învăţătoare din Călineşti de Teleorman, să le vorbesc copiilor de la clasele cinci-opt dintr-o parte uitată şi nefericită a lumii (în raport cu luminile şi luxul celei în care trăim noi, nomenclatura oraşelor mari) despre crimele comunismului. De fapt, ca să fim de comun acord cu profesoara de istorie Mihaela Dobre şi cu sensibilitatea copiilor, conferinţa mea a purtat titlul Pe urmele adevărului. De aici încolo, toate au luat-o razna. Pentru că ea le promisese copiilor că voi veni, m-am dus; timpul fiind scurt, pentru mine, nu am mai putut obţine aprobare pentru conferinţă. Aşa a fost şi pentru dînsa. După ce a încercat în zadar să obţină aprobare de la Inspectoratul Şcolar, profesoara Mihaela Dobre nu a primit-o. Pentru mine, lucrurile au stat simplu: mi-am luat o zi de concediu, pentru a vorbi despre comunism. Dar şi profesoara căzuse în mintea copiilor, ca şi mine: de cine să îţi fie frică, de sancţiune, sau de judecata lor, a copiilor? Mihaela Şerban, directoarea unei şcoli aruncate undeva unde istoria începe în perioada interbelică (şcoala e din 1936), într-o cîmpie în care muntele se vede doar la televizor, cu doar ceva mai mult de trei mii şi şase sute de suflete, a intrat şi ea în această aventură, aparent minusculă, dar totuşi majoră pentru copiii acestor suflete, care doreau să afle cum pot să meargă pe urmele adevărului.

Astfel s-au petrecut lucrurile, şi aşa lucrurile nu s-au mai putut da înapoi. Mă gîndeam la învăţătoare. Poate că va fi sancţionată, poate că nu, am văzut-o oricum resemnată. Mă simţeam pregătit să condamn comunismul într-o zi de concediu. Eram parcă şi mai liber. De aici încolo, toate au curs de la sine. După un drum nu foarte lung şi o discuţie cu domnul Şerban, soţul directoarei şcolii din Călineşti, despre istorie şi politică, şi toate amestecate cu trecerea văzută pe geamul maşinii de la bloc la cîmpiile pustii, am ajuns acolo şi am intrat direct în subiect. Copiii m-au luat la întrebări, pentru că aşa stabilisem regula: ei văd un filmuleţ, eu le răspund la întrebări. Am ales o variantă soft a investigărilor crimelor comunismului, la fel cum mi-am adus aminte, din anii mei de dirigenţie, de limbajul adecvat lor; totuşi, pe vremuri, prima oară la catedră am condus o clasă de la a cincea la a opta, foştii mei copii sînt mîndri de mine, cum sînt şi eu de ei. Le-am vorbit, într-o foarte scurtă intervenţie, despre diferenţa între comunism şi creştinism; anume, că regimul comunist s-a bazat pe ura de clasă, iar creştinismul pe dragoste. Apoi, întrebările au curs.

„Ce sentiment am cînd îi găsesc pe morţi?“, m-a întrebat Valentina, o copilă dintr-un rînd de pe la mijloc. A fost mai greu să explic în ce măsură bucuria mea de a întoarce urmaşilor rămăşiţele celor ucişi sau povestea lor se amestecă cu bucuria de a-i fi găsit cu tristeţea comună. M-a mai întrebat Vasile din a şasea care a fost cea mai mare descoperire a mea, ca arheolog, i-am povestit, iar Răzvan m-a întrebat de ce am ales meseria; i-am spus că nu eu am ales-o, se pare că ea m-a ales pe mine. Fiecare face ce, cît poate şi cît îl duce capul şi fiecare are un rost pe lumea asta, pînă la capătul ei. Privirile lor erau strălucitoare. În clasa cea mai mare a şcolii din Călineşti, undeva în cîmpia foştilor codri sălbatici ai Teleormanului, privirile şi liniştea lor străpungătoare, pentru care nu a fost nevoie de apelul învăţătoarei sau al directoarei, mi-au dat, minut cu minut, cea mai frumoasă lecţie de istorie. Mă descopeream pas cu pas. M-a întrebat Andreea, dintr-a şaptea, dacă l-am cunoscut pe Corneliu Coposu. Da, i-am spus, i-am luat şi un interviu, acum sînt onorat să fiu un apropiat al surorilor dînsului. Aveau o privire, în acel moment, care sclipea cam aşa: „Iată unul care a dat mîna cu istoria“. Am revenit cu picioarele pe pămînt, din păcatul trufiei cu totul abia cînd Nicuşor, un băieţel mic, de clasa a cincea, Nicuşor, din primul rînd, a ridicat mîna aşa cum o ridicam şi eu la vremea lui, şi m-a întrebat, simplu: „Nu v-a fost frică?“. Ce să-i răspund? Cei peste o sută şi şaizeci de ochi ai copiilor din Călineşti erau aţintiţi asupra mea, cu un soi de veselă aşteptare: recunoaşte sau nu? Ce era să fac? Am ales o simplă şi ruşinoasă fugă, întrebîndu-l dacă lui nu i-a fost frică prima dată cînd a venit la şcoală. Nicuşor a recunoscut. La fel şi eu. A fost însă nevoie de un copil să mă facă să spun adevărul.

La plecare, doamna de franceză, Sorina Gheorghe, mi-a dat un colac copt acolo, la Călineşti, iar domnul Andrei Şerban m-a adus acasă, la Bucureşti, prin cîmpii înnoptate. Mă gîndeam la cît de ocolite sînt căile spre privirea copiilor. Pornit pe urmele adevărului, am descoperit cu tristeţe că l-am avut şi l-am pierdut, în jungla zilei şi a fricii, a birocraţiei şi a programului de lucru. Odată cu libertatea. Şi, în afara mea, nimeni nu e de vină, iar dacă eu sînt un erou, ce sînt dascălii din Călineşti şi copiii aprinşi de o linişte curioasă, decît o cale spre adevărul pe care ei deja îl aveau şi pe care îl mai păstraseră?

Marius OPREA

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply