Despăduririle și bomba atomică

E foarte cald. Soarele te bate în cap, picamăr. Te bagă până la gleznișoare, până la pulpișoare, în piatra cubică a străzii. Intru la DM să cumpăr Mr. Musculo căci astăzi, după un Termopile sângeros în bucătărie cu o invazie copleșitoare de musculițe, a trebuit să rezist și disperării care m-a pălit când cada a dat p-afară. În DM dau bună ziua bătrânului paznic care stă geană pe tine, să nu ciordești marfa. Îmi răspunde cu o figură suspicioasă, oare de ce îi dau bună ziua? Ce nouă drăcărie e politețea asta, poate o metodă vicleană de a-i adormi vigilența.

Hotărăsc că e momentul să îi înmuiez o leacă încordarea umerilor așa că arunc pe masa conversației istoria luptei de 2 ore cu miliardele de musculițe. Declar că este o invazie.

Umerii paznicului coboară. Și odată cu ei, colțurile gurii urcă, buzele se deschid și dinăuntru curge următoarea frază:

-D-apăi cine să ne mai invadeze și pe noi, musculițe, ruși, chinezi, dracu să îi ia pe toți că vă zic doamnă, nu ne mai rabdă pământul, suntem prea mulți și războaiele ăstea de se pregătesc o să fie convenționale la început apoi, după vreo 2-3 luni de murit cum se făcea pe front pe vremuri, o să ne trântească câteva bombe atomice în cap, să ne mai rărească, prea suntem mulți.

Îl ascult acolo, între rafturile cu bombe atomice pentru musculițe și gândaci de bucătărie, legănând un bidon de Mr. Musculo, altă bombă nucleară care o să nimicească ditamai civilizația de bacterii care a zăgăzuit țeava de sub cadă.

Afară soarele bate necruțător, e ora 4.30 și manifestanții împotriva defrișărilor se reîntorc pe bulevard după o avortată încercare de a intra printre terasele care blochează-cam ca bacteriile mele-strada Republicii. Brașov, regele orașelor din România zic umbrelele sub care stau cefoși și transpirați, imuni la îndemnurile unui tinerel care împarte fluturași anunțând temele mitingului și asigurându-i că o să fie interesant.

Coloana de demonstranți să tot aibă vreo 200, hai 300 de oameni. Doar ăia din față par mai pregătiți, au coli A4 pe care sunt scrise cu font sifilitic niște reproșuri adresate guvernului. Se strigă mult ”veniți cu noi” dar turistul râde, face poze și rămâne neclintit din hotărârea lui de a se simți bine, pe băncuță. Carla are nici 4 ani.

A venit cu părinții ei la miting. Întreabă unde sunt oamenii răi care taie păduri.

Sunt ascunși.

Deci nu sunt aici, cu noi?

Nu

Și noi de ce strigăm la ei dacă nu-s aici?

Ca să ne audă de acolo de unde sunt ei ascunși.

Carlei i se pare inutil și puțin probabil să fim auziți. Deși a bătut-o pantoful, continuă eroic să mărșăluiască și cedează abia când intrăm pe Mureșenilor. Coloana pare mai mare, hai că am reușit să ne strângem 300.

Nu mai mult.

În piața Sfatului suntem risipiți. Oameni se pierd printre tarabe. Străinii apleacă urechea la câte o domniță ghidă care le explică grăbit-monosilabic care e treaba cu bicicliștii, fluierăturile și megafoanele din care se aude ”Uniți salvăm, pădurea României” sau ”uniți, salvăm, pădurea apărăm”

Nu prea se strigă mult. Se fluieră, se cântă ”aleee, aleeee”, dar nu mai aud urmarea și bănuiesc că nu au reluat ”pcr și psd aceeași mizerie”, deși ăsta e un evergreen.

Coloana pornește în slalom, ca apa din țeava mea printre insulele de bacterii, printre mesele de pe Republicii. Bărbați imenși în tricouri și treninguri se uită siderați la demonstranți. Ăștia le strigă ”veniți cu noi”. Cu noi vin doar zâmbetele bărbaților imenși, zâmbete lipite de spatele nostru. Iote-i bă și pe săracii ăștia. Asta par să zică.

Singura care ne aplaudă și chiar adaugă, că-i happy hour, un ”bravo”, e o țigancă borțoasă, cu doi copii mucoși înveliți într-un strat protector de jeg care ține loc de cremă antisolară și de hăinuțe.

Ieșite în prag să vadă ce-i cu tărăboiul ăsta, trei chelnerițe de la o pizzerie se uită chiorâș și-și strâmbă gura într-un ”pleacă domle de aici, ești idiot?”, când sunt invitate de un domn blond să se alăture coloanei.

La capătul lui Republicii cred că mai ajungem 100, hai 150 de oameni.
În spatele nostru așa, la o estimare lejeră, prăvăliți pe terase, scotocind magazinele, târându-și fără țintă pașii, sunt vreo mie de persoane.

Multe persoane, puțini oameni.

Prea multe persoane, prea puțini oameni. Las că ne dau ăștia o bombă atomică, prea ne-am înmulțit.

Domnu paznic știe ce știe, nu angajează ăștia pe oricine la DM.

Raluca FEHER

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply