Minciuna în dezbaterea publică la români

Degeaba minţiţi dacă nu vă cred mulţi.
Cât de mulţi trebuie să creadă o minciună pentru ca aceasta să devină un reper public? Chiar adevăr…. De ce, unde şi cum minciuna publică poate produce sau măcar susţine până în pânzele albe ambiţii, iniţiative, “cauze” care separate sau luate împreună dau sens dinamicii curente? Viaţa publică…. Câte, într-un interval dat, din eforturile semnificative de interes şi atenţie publică sunt adevărate?!

De ce sunt cei care mint – cu neruşinare- mai convingători, mai influenţi, mai urmaţi şi desigur finanţaţi, în mediile de interes din “România de azi”?! Care sunt beneficiile celor minţiţi, creduli, fraieri?! Sunt ei proşti?! Poate doar complici.

Ce valoare are adevărul într-un spaţiu dominat, invadat, guvernat prin minciună? Sacrificii, masochism naţional… Dependenţa de minciună este o slăbiciune? O oportunitate? O sursă de putere… Cei care mint, având puterea, nu împart minciuna cu nimeni. Ţin la ea ca la ochii din cap.
Care a fost ponderea minciunii şi a adevărului în societatea românească după ’89? Care a fost raportul între “ adevărul inspirat” şi “adevărul dobândit” prin experienţa tranziţiei de la “comunismul-ceauşist” către “societatea deschisă” (scuze, nu ştiu ce să aleg: postcomunism, capitalism, democraţie…) Câte victorii politice, sociale, în plan economic, la nivel central sau local, în România ultimilor 25 de ani, parcurşi zi de zi, s-au dobândit datorită adevărului sau vicleniei şi minciunii abil infiltrate în momente critice?!

Are societatea românească (există încă?!), lumea din România (este!), mediul public de acţiune (foarte vocal), disponibilitatea şi capacitatea de a pretinde, obţine şi asuma adevărul despre România secolului XX? Dar despre România actuală şi România care ar putea deveni?

Care este relaţia între frică şi adevăr la nivel de populaţie? Ne asumăm adevărul ca dimensiune permanentă, ocazională, partizană, agresivă? Cine ar putea să ne asigure că ceea ce credem, ştim despre lumea în care trăim este cu adevărat, adevărat?!

Poate credinţa. Deci Biserica.

Poate instituţiile calificate ale statului. Deci serviciile, procuratura, justiţia…

Poate iscoditorii din presă, deci media.

Poate instituţiile internaţionale (UE, NATO), deci SUA…

Poate chiar noi. Adică ?!

În ce măsură adevărul despre ceea ce este, ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce contează este o marfă? O marfă scumpă şi pe o piaţă frământată. Cu ce preţ? Cine plăteşte? Cine plăteşte mai bine? Cine vinde? Cine vinde adevărul despre România? Avem destui bani ca să cumpărăm? De exemplu, starea de sănătate. Bani de analize…

Din nou despre teamă şi adevăr. Staţi liniştiţi, românii nu sunt paranoici. Doar doinesc. Mai avem şi eternul umor… Detaşarea de adevăr este o resursă a supravieţuirii? O cale simplă de a te bucura de viaţă, atâta câtă este, câtă ai, cât primeşti. Teama apăsă totuşi umerii…

De ce ne temem? Cel mai mult?! La nivel de masă, pe sectoare, regiuni, individual? Cât de relevante sunt temerile noastre în raport cu starea reală, cu tendinţe instalate, incipiente, sau doar repetate la nesfârşit de “mincinoşii neamului”?!

Este miciuna publică un delict major? Cât de major?… Cum se încadrează? Cine face lumină în dormitor şi scoate afară de urechi pe mincinoşii zglobii?! Unde îi duce?! Se mai întorc? Adică în funcţii, pe scaune, la microfoane, lângă ştampile şi cutiile de vot.

Se pare că durează. Ce înseamnă “durează”? De ce durează? De cine depinde, de ce şi cum ca să dureze?! La români când ceva durează, durează mult! Secole… Ieşim în afara timpului… Doinim. Totul se reduce, în timp real, în circumstanţe clar definite la mijloacele prin care se face curăţenie. Deci, timpul e factorul cheie.

Sau poate doar ne prefacem… Aici, suntem maeştri: tradiţie, patrimoniu, tezaur. Întrebarea e simplă: cum minţim mincinoşii?! Adică pe hoţi.
Tăcerea. Este o mască sau un zid. Sau ce? Este tăcerea o poartă spre adevăr? Sau este doar o minciună! Mică… De la ţară… la oraş. La capitală. În Gara de Nord. Vara. În drum spre litoral. Întâi, tăcerea apare ca un refuz de a ţopăi în hora unirii prin şmecherie a neamului… Corect. Nemţeşte vorbind, aproape banal. Banal, dar fatal.

Depinde de unde taci. Taci şi faci. Taci şi aştepţi. Taci şi fugi. Taci şi nu eşti…

Gălăgioşi fiind, românii tac despre cele mai importante, grave şi presante probleme. Mai grav, s-au obişnuit să aştepte răspunsuri şi aprobări din afară. Încet, încet de oriunde… De unde vine asta? De unde ar veni o voce publică, atentă, calificată şi responsabilă care spune adevărul despre Romania-2015?! Avem asta?!

Să revenim la câmpurile de joc.

Care este relaţia între minciună şi funcţia publică a minciunii?! Un primar dintr-o comună greu de identificat pe hartă, un şef de judeţ, un ministru în domenii cheie, s.a.m.d. Cat de departe? Cele două feţe ale monedei.( Da, totul e pe bani!) Gravitatea problemei şi dimensiunea costurilor. Cât costă adevărul rostit direct, “pe faţă”, la nivel semnificativ, referitor la problemele sensibile? Cine plăteşte? Cine plăteşte adevărul şi cine achită costurile minciunii?! Cine controlează balanţa?! Avem aici una din cele mai parşive maşinării ale vieţii publice si politice poluate din România ultimilor ani. Ar putea fi ultimii? Câtă minciună, decontată sever în momente de răspântie, poate domnii, dinamita pentru a arunca in aer o ţară?! Câtă dinamită venită din minciună publică, mai aşezăm sub ţara noastră dragă?!

Doua capcane:
Prima. Dezvăluiri întârziate despre excrocherii îndelung practicate la munte, la câmpie şi la mare de ştabi pe mulţi bani publici sau investind bani privaţi pe sub saltele parfumate. Bucurie indirectă căci, iată, nici ei nu scapă. Ce s-a furat a rămas furat şi dincolo de bani rămâne o tulburare gravă a normalităţii. Cui îi pasă?! Dezvăluim un secret: ne costă al dracului de mult! Nu doar banii…

A doua capcană: câţi pun tara pe tigaie în timp ce ne holbăm la TV, urmărind urmăriţii penali? Există o tehnică mai simplă, mai jucăuşe cu percepţia publicului şi mai derutantă pentru o eventuală judecată lucidă, decât deplasarea atenţiei ?!

Deci, nu se poate o mai jalnică utilizare a dezbaterii publice despre minciună, hoţie şi corupţie decât utilizarea politizată, de ce nu, electorală a temei pentru a duce în pustiu o lume de fraieri confuzi, milogi, şi gata să primească o sacoşă de biscuiţi ca să dea: din cap, din vot, din umeri…
Ce ne este ascuns, profund ascuns cu referire la starea reală, efectivă, prezentă în detalii semnificative ale lumii în care trăim, cu implicaţii directe sau direcţionate asupra vieţii individuale şi colective, asupra familiilor noastre, acum şi în viitorul apropiat?!

Dacă nu ştim toate astea despre ce vorbim când vorbim în public, când “dezbatem”?! La TV, radio, în presa scrisă, în bârfa de cafea, la mitinguri şi la ceremonii aniversare? În mesaje oficiale. Cât adevăr emitem în mesajele oficiale?! Câte recunosc şi spun în public aleşii neamului, sus-puşii, atunci când, afişând o mină îngrijorată vorbesc despre problemele ţării?! Îngrijoraţi sau grijulii?! De sine, de propria familie, cu membrii altor familii… Jumate de adevar este cea mai isteaţă minciună.
În toate, există un preţ. Care este preţul actual al adevărului despre România aşa cum este? Preţul minciunii este mai mare?! Sau profitul?…

Deci, din ce se poate câştiga mai bine, din adevăr sau din minciună?!

Ce alegem?!

Dorel ŞANDOR

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply