A fost odată CORNELIU COPOSU

O blasfemie zvonită prin PSD spune că pentru a-şi convinge discipolii necredincioşi de învierea lui politică, Ion Iliescu le-a arătat urmele sulei pe care Corneliu Coposu i-a pus-o în coaste.

Pentru orice rău, exponenţii regimului Iliescu, în frunte cu el însuşi, dădeau vina pe Senior. „Coposu e de vină”, devenise refrenul postdecembrist. Din păcate, aveau dreptate. Dar invers! La moartea Seniorului, Vasile Văcaru, fie iertat, a anticipat: „Viaţa din România va fi mizerabilă fără Corneliu Coposu”.

După ce s-a dus, (de)căderea politică şi morală a fost cu atât mai dramatică, cu cât standardele lui au fost mai înalte. Coposu e de vină că a ridicat mult prea sus ştacheta. Şi tot Coposu e de vină pentru că, din păcate, cei mai departe de standardele lui s-au dovedit chiar epigonii din partidul cu care şi-a identificat viaţa şi cu grija căruia a plecat la Dumnezeu. Pe data de 11 noiembrie 1995.

Suferinţa şi moartea Seniorului au fost determinante pentru rezultatele alegerilor din noiembrie 1996. Dar moştenirea lui s-a dovedit cu atât mai grea cu cât aştepările (post)electorale au fost până la cer, pe măsura mitului postum.Tot Coposu e de vină. Pentru că, în lupta contracronometru cu moartea, nu a putut să prevină imensul gol lăsat în urma sa, pregătindu-şi succesiunea.

Corneliu Coposu a fost demonstraţia că politica şi morala sunt compatibile. Incoruptibil cu graţie, el nu tranzacţiona principiile. Fermitatea morală nu implica, însă, rigiditate politică. Dimpotrivă, negocia. Şi practica arta compromisului politic, care nu compromite moral. Căuta soluţii de adecvare la realitate, refuzând blocarea în proiect, care mortifică principiile şi valorile, pentru că reprezintă incapacitatea practică de a le servi. În 1993 şi în 1995, Corneliu Coposu a făcut demersuri, în consens cu diplomaţia americană şi occidentală, privind o coaliţie PDSR-CDR, pentru o guvernare de natură să propulseze România în primul val de extindere a NATO, Madrid 1997. Dar preşedintele Ion Iliescu a respins iniţiativa. În telegrama de condoleanţe, Wilfried Martens, preşedintele PPE, pe atunci, creştin-democrat, considera o tragedie pentru ţara noastră şi pentru Europa faptul că preşedintele Corneliu Coposu n-a ajuns să conducă România.

Conu Alecu Paleologu spunea, după căderea guvernului Ciorbea, că nu se ştie ce ar fi fost dacă mai trăia Corneliu Coposu, dar se ştie sigur ce nu s-ar fi întâmplat.

Dacă Seniorul trăia, PNŢCD nu se rata. Şi guvernarea 1997-2000 nu eşua. Sau nu exista. PD, cu vârful de lance Traian Băsescu, în conjuraţie cu un PNL trădător sub conducerea lui Valeriu Stoica, a blocat programul politic şi moral, în punctele esenţiale: restituţia, lustraţia, deconspirarea Securităţii, reforma morală, Constituţia europeană şi revenirea la monarhie constituţională.

Seniorul făcea diferenţa, asta e realitatea. Nu prostia pe care mi-a atribuit-o domnul Pleşu într-un dialog tv cu domnul Liiceanu, când a susţinut că aş fi scris aberaţia conform căreia „oamenii se împart în două categorii, unii care au şi alţii care n-au un frison când îl văd pe Coposu”! Şi Traian Ungureanu a dezavuat termenul de Senior. E adevărat că subsemnata l-a lansat, cu precizarea că sursa era Petre Ţuţea, dar a intrat anonim în folclorul presei, ca Mioriţa lui Alecsandri în folclorul popular. De fapt, îi şi plăcea să i se spună Seniorul. Nu-l idealizam. Nu era nevoie. Pur şi simplu îl iubeam.

Roxana IORDACHE

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply