Statul a ars

Cea mai mare durere a copilăriei mele a fost aceea cînd m-am pîrlit la un deget. Fără îndoială, cea mai crudă suferinţă a unei fiinţe vii este aceea creată prin foc. Tocmai de aceea, în Evul Mediu, o epocă în care uneori atrocităţile sînt departe de a fi imaginate în lumea noastră, moartea prin foc era considerată drept cea mai mare pedeapsă, hărăzită vrăjitoarelor şi ereticilor. Focul, cu el şi cu apa, nu te joci dacă vrei să trăieşti bine pe pămînt. Aşa suna în esenţă triada prietenoasă, după vechii greci, aceea care se întoarce împotriva ta, dacă este folosită fără bună cuviinţă. Argonauţii, plecaţi în căutarea „lînii de aur“, după cum ne spune tot mitologia greacă, fără îndoială mai făceau în serile friguroase focul şi pe navă, dar nu se ştie să fi ars vreauna dintr-un accident şi nu dintr-o bătălie. Nu aveau nevoie de pompieri, pentru că respectau puterea focului.

România e ţara morţilor ucişi fără să fie vinovaţi. De cînd mă ştiu, în afara criminaluiului Râmaru, care a fost  un fel de Jack Spitecătorul al Dîmboviţei, nu plăteşte nimeni niciodată nimic. Cu atît mai puţin cu cît a fost vorba, nu-i aşa, doar de o simplă distracţie şi un accident, se spune de către avocaţii apărării. Nimic premeditat. Navigatorii noştri în apele tranziţiei cunosc regula. Pentru ei, focul era (şi va rămîne) un aviz de funcţionare. Nu cred că este nuntă la un cămin cultural de ţară la care lipseşte focul făcut alături, în care ceaunele fierb alene la sarmale şi berbecuţul, un pic mai în spate, e făcut pentru naşi şi oamenii de onoare ai comunei.  Bînd, cot la cot, cite o ţuică cu domnul primar, care primeşte, alături de naş, ciosvîrta cea mai grasă a nunţii. Nu este, din păcate, imaginaţie. E memoria unor fapte pe care le-am trăit şi la care am fost parte. Abia acum mă gîndesc:  „dar dacă…“, amintindu-mi cît de mare era focul aproape de o claie de fîn şi un sat întreg. Asta cred că ar trebui să ducă cu gîndul odată cu tragicul accident petrecut la Clubul Colectiv: anume – la renaşterea bunului simţ, prin respectarea unor minime reguli. Sau, mai pe româneşte spus, cred că a fost nevoie de moartea copiilor în acea discotecă pentru a înţelege că, de fapt, Statul există doar ca să ne ia impozite sau şpăgi la controale fictive şi nu pentru a ne proteja, pe noi şi copiii noştri.

Ceea ce s-a petrecut nu este doar un atac împotriva bunului nostru simţ mic burghez, care ne-a împiedicat de două săptămîni încoace vizionarea serialelor preferate, ci însăşi arderea lui. Am ars colectiv împreună cu Statul, care s-a dovedit a fi o noţiune lipsită de substanţă şi noi, cu toate idiosincraziile politice, pudorile şi copiii morţi şi instituţiile a căror cenuşă nici măcar o armată de îngeri nu ar putea să o strîngă. A ars, de fapt, mitul infaibilităţii Statului în raport cu cetăţeanul său, începînd cu deterioararea zilnică a imaginii veşnicului tăcut preşedinte şi cu aceea a premierului, care a demisioant  recunoscînd implicit că nu a ştiut să reformeze instituţiile Statului. Instituţii care, practic, au ars copiii.

Aşa s-a născut în Piaţa Universităţii o revoltă cumva fără sens, fără scop, fără direcţie, dar care reflectă ceea ce tot românul acum simte ca pe o arsură colectivă: anume că  Statul a lucrat de multă vreme încoace împortiva sa, adică de la moartea Regelui Ferdinand încoace, acela care a dat pămînt ostaşilor supravieuitori ai fronturilor României Mari, aşa cum a promis, după momentul sublim al Marii Uniri. De atunci încoace, Statul a lucrat împotriva cetăţeanului său.

Nimeni nu are nici o vină, pentru că nimeni nu recunoaşte vreo vină iar cei care ar trebui să o dovedească sînt ei înşişi vinovaţi. Dar toate acestea au în spate Statul, această meduză care trăieşte din impozite şi ucide.  Asta pentru că la noi nu există Stat, ca disciplină instituţională; la noi există rareori bun simţ al autorităţii în raport cu cetăţeanul. Aşa se întîmplă că societatea românească s-a atomizat astăzi, ca în anii ’80: trăim ca în bucătăria de bloc, la mici cenacluri, spectacole de teatru sau cafele şi ceaiuri, comentînd şi înjurînd tot ce mişcă. În asemenea discuţii, am susţinut şi cred că, din cauza unor analişti politici altfel deştepţi, dar care nu părăsesc calculatorul decît pentru a merge la talk-show-uri, votul uninominal ne-a adus în acest dezastru politic colectiv. Ne-a întors, iată, în anii ’90, în care nu ştiam cine ne reprezintă în Parlament, pentru că a lipsit un fel de grătar care să oprească gunoiul şi el a ajuns acum peste tot, după un criteriu simplu, ginta şi geanta.

Cei ce au avut bani sînt în Parlament, guvern, sau la preşedinţie, juni cu valize diplomat care îşi imaginează că ei poartă acolo toate creierele circumscripţiei electorale alături de pămătuful de euro sau personaje care se cred infailibile în raport cu istoria şi au cumpărat, în spiritul acestui mare păcat al trufiei, prestigiul şi un fotoliu cald. Şi ei i-au ars. Conform aceluiaşi criteriu, al cui eşti, cui dai şi cum te descurci, cu ăla stai. Şi lor le-au căzut victimă copiii de la Colectiv. Urmăm noi, oriunde şi urcînd, pentru că Statul a ars.

Marius OPREA

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply