România constantă

Era perioada dintre cele două războaie mondiale. Era Teatrul de revistă „Cărăbuș“. Și mai era fantasticul Constantin Tănase. Și genialele lui cuplete. Nemuritoare. Eterne. Zilele trecute mi-a picat în mînă o cărticică, editată prin 1942-1943, cu cupletele sale. Senzația este că Tănase trăiește. Că nu le-a scris acum trei sferturi de veac, ci e contemporan. Iau ca exemplu un singur cuplet: „Și cu asta ce-am făcut“. Îl redau în rîndurile de mai jos:

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cît am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicînd nu s-a văzut,
Scoatem totul la vînzare?
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a cîştiga o pîine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicînd nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

De la scrierea acestor versuri au trecut trei sferturi de secol. Se potrivesc perfect și acestui 2016. Recitind cupletele sale, aș spune: eternul și fascinantul Constantin Tănase (1880-1945). Un autentic indicator al constanței românilor. Căci, iată, nu sîntem schimbători ca frunza-n vînt, nu evoluăm brownian. Mai abitir ca nemții, mai țapăni ca stînca, mai fermi decît stejarul, rămînem constanți. Adică gregari, superficiali, hoțomani.
Desigur, aceste cuvinte vor deranja o mulțime de adepți ai unui românism prost înțeles, patriotard, care se străduiesc să ne demonstreze că noi, adică dacii, au născut civilizația, lumea, că sînt strămoșii românilor, germanilor, danezilor, că sînt urmașii marțienilor (sau strămoșii lor?!?). Dar constanța firii și apucăturilor noastre este de netăgăduit. Și, din păcate, nu în cel mai bun sens al sintagmei.

În mod categoric, această constantă nu este un motiv nici de mîndrie, nici de bucurie. Dar este o realitate. Măsurată și măsurabilă, de-a lungul secolelor inclusiv de folclorul românesc. Din suma doinelor, baladelor, zicătorilor, proverbelor, basmelor. Și care nu ratează nici măcar una dintre infracțiunile cuprinse în partea specială a codului penal (De altfel, în curînd va vedea lumina tiparului lucrarea subsemnatului – că, deh, mă laud și eu – „Folclorul românesc pe înțelesul codului penal“). Și atunci chiar nu are sens a ne mai mira și a ne mai indigna că sîntem cum sîntem, mai cu seamă la nivelul clasei politice (dar nu numai). Nu atîta timp cît prima poezie învățată de un copil la noi este una a cumulului de infracțiuni – furt calificat și sperjur: „Cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț și se jură că n-o fură, dar l-am prins cu rața-n gură“).

Cornelius POPA

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply