Ne pleacă vindecătorii…

Ce-i cu tine? Nu arăți bine de loc. Ești în regulă?, am întrebat-o eu, după vreo două săptămâni în care nu ne mai întâlnisem pe coridoarele spitalului. Sunt frântă! Nu mai pot! Nu mai putem! Nu se mai poate!, a răbufnit ea, oftând imediat mai apoi, înainte de a se așeza cu ultimele puteri pe scaunul din piele ecologică pe care și-l făcuse rost din sponsorizări.

Dacă mai continuăm așa, ne ducem naibii! Iar primii suntem noi, ăștia puțini, care am mai rămas. Abia ce am început să-mi încrețesc fruntea a mirare, că a răbufnit din nou: „Mi-a mai plecat un coleg din secție de o săptămână și, de atunci, tot ce făcea el s-a împărțit la câți mai suntem. Și unde mai pui și gărzile! Murim! La propriu! Și nimănui nu-i pasă…“ Acesta nu este un dialog inventat. E unul care a avut loc. Cu adevărat! Vi se pare grav? Și dacă v-aș spune că este valabil pentru mai multe (hai să le spunem) secții ale spitalului de urgență al Brașovului, vi s-ar părea și mai grav? Când întreb, îi întreb de fapt pe concitadinii mei, în calitatea lor de viitori pacienți și de actuali apropiați ai pacienților de azi, de ieri…

Toți știm că în ultimii ani ne-au plecat din țară mii, chiar zeci de mii de brancardieri, infirmiere, asistente medicale și medici, într-un cuvânt, ne-au plecat vindecătorii. Sângerarea țării a început acumvreo zece ani, după ce ultimul fost președinte le-a arătat ușa nu numai tinerilor, ci și, deopotrivă, părinților lor, când le-a dat de înțeles pe față că nu mai avea de gând să le poarte de grijă, ocupat cu gândul de a le lua pământurile pentru a trăi din arendă. Credeți că urmare acestor îndemnuri au plecat doar agricultorii la cules căpșunii altora, doar muncitorii cu brațele la ridicat construcțiile altora, doar femeile cu șale tari la îngrijit bătrânii altora?

Nu, ne-au plecat în cele din urmă și specialiștii, printre care și cei din sănătatea publică. La început nu ni s-a părut important, ca în situația în care furi din pădurea deasă întâi un copac, apoi un altul, crezând că nu se vede. Când eram copil, așa făceam și eu, după ce găseam, după căutări minuțioase, câte o cutie cu bomboane de ciocolată pe care mi-o cumpăraseră, cu greu, părinții mei pentru vreun prilej viitor. Golit de voința de a rezista în fața tentației, luam întâi una, răsfirându-le pe celelalte rămase. A doua zi, la fel. A treia zi deja trebuia să mă conving singur că nu se observă lipsa celor dispărute. După alte câteva bomboane degustate pe furiș, cutia mi se arăta, chiar și mie, golașă. Nu mă mai puteam minți nici măcar pe mine… Și începea să-mi fie teamă de viitoarele priviri dezamăgite ale părinților mei. Așa și în medicină.
Ceea ce este însă și mai de neacceptat este că, aceia care au mai rămas, sunt jigniți chiar de ministrul sănătății, care le dă de înțeles că nu muncesc îndeajuns, că trebuie să muncească „ca afară“ (cacofonia nu este întâmplătoare!).

Păi, domnule ministru, cadrele medicale ar fi chiar bucuroase să lucreze „ca afară“, că le-ar fi și mai ușor, și ar fi și mult mai bine plătite! Credeți, domnule ministru, că este vina „muncitorilor sanitari“ că sunt mai puțini decât chiar legea pe care o reprezentați spune că ar trebui să fie, și că, din această cauză muncesc mult mai mult decât ar trebui? Vreți să muncească din ce în ce mai bine, dar și din ce în ce mai mult? Nu ați vrea să luați locul, fie și numai pentru o tură (de 8 ore, de 12, la alegere!) unei asistente care are în responsabilitate, singură, o secție cu 30-40 de pacienți? Singură, fără infirmieră, că nici ele nu sunt suficiente pentru a acoperi toate turele în unele locuri! Ce v-ați face dacă ar suna, în același timp, nu cinci, ci doar doi pacienți imobilizați la pat, și v-ar sosi și unul nou trimis intempestiv, cu patul, din urgență? Ați mai veni la serviciu știind că puteți fi acuzat de malpraxis în orice moment, pentru că, extenuat de ultimele luni de muncă în aceste condiții, este mai mult ca sigur că veți greși? Și, evident, că veți și plăti, la fel ca nefericitele de la Giulești! Aveți vreo soluție pentru situația în care sunt cei 5 medici radiologi din Staționarul central al spitalului, obligați, fiecare, să interpreteze investigații pentru câte 80 de pacienți pe zi? Și, atenție, e vorba de diagnostice redactate și alăturate unor dovezi palpabile: radiografii, ecografii, CD-uri cu RMN și CT, pe care, imediat ce au fost realizate, scrie: „suspect de malpraxis“, în condițiile în care pot fi interpretate de orice alt medic de pe mapamond! Aveți vreo idee pentru a le mai dizolva frustrările, de a le alunga, medicilor și întregului personalul din UPU, insomniile și nervozitățile produse de inrteracțiunea cu cei peste 80.000 de pacienți pe lună pe care îi gestionează, în condițiile în care doar ei, medicii, sunt puțin mai mult de jumătate decât ministerul consideră (prin ordin) că ar trebui să fie?

Cum i-ați putea atrage pe specialiștii de urgență fără job să vină la Brașov și să nu se ducă aiurea în vest sau să nu-și înceapă a altă specialitate, când supraaglomerarea, suprasolicitarea și supraîncărcarea i-ar împiedica să rămână prea mult timp cu mintea întreagă? Ce decorație considerați că ar merita urgentiștii rămași (și aici îi cuprind pe toți cei care lucrează în UPU, nu doar pe medici!), dacă au ales să-și consume energiile negative strigând unii la alții, pentru ca nu cumva să ajungă să strige la pacienți (nevinovați, de altfel…)?

Știți care este traducerea în viața de zi cu zi a acestei situații? Rămânem, pe zi ce trece, fără vindecători suficienți pentru cetățenii comunității ajunși pe nepusă masă în nesănătate. Adică atunci când devin urgențe medicale și chirurgicale. Credeți că cei rămași sunt de ajuns pentru funcționarea viitoare a sistemului? Dacă da, vă înșelați!

Îmi fac o datorie de onoare ca să vă informez eu, dacă cei apropiați nu o fac! Ni se prăbușește prin implozie sistemul de spital… De ce? Dacă până în prezent cei mai mulți dintre cei plecați s-au autoexilat din țara lor pentru că s-au săturat să muncească mai mult și mai din greu ca aiurea, și încă pe bani mult mai puțini, cei rămași înțeleg, pe măsură ce trece timpul, că sunt subiecții unui mod național de a fi bătaia de joc a unora care, pe lângă că nu produc nimic, se hrănesc precum lăcustele, din munca lor neplătită.
Se pare însă că nu s-a ajuns la momentul ca ăștia, zișii „demnitari“, să înțeleagă că așa nu se mai poate, că mai este doar un pic până la punctul de la care nu mai există întoarcere. Și știți de ce? Pentru că au început să ne plece, fără putință de a-i întoarce din drum, flăcăii abia răsăriți și fetișcanele abia înmugurite, proaspăt ieșiți din facultățile de medicină, care nu mai au încredere că după rezidențiat nu vor fi siliți să facă la fel. Și nici răbdare… Din păcate, sunteți în situația de a fi ministrul unui număr din ce în ce mai mic de vindecători, care, mai grav, scade continuu. Vă convine? Nouă nu!

Dr. Dan GRIGORESCU

Articol publicat în numărul 8 al ediției tipărite:

http://gazetabrasovului.ro/wp-content/uploads/2016/02/Gazeta-Brasovului_nr_08_12-18-ianuarie-2016.pdf

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply