Da, recunosc, sunt un dinozaur al presei

Am trăit, zilele trecute, o situație care mi-a creat o stare de disconfort. Deși niciodată nu am fost o persoană orgolioasă, sau pusă pe harță, ci, dimpotrivă, am evitat cât am putut oamenii de acest fel, care mă atrăgeau în lumea lor rea și pusă pe scandal, după situația respectivă mi-au venit în minte zeci de replici artăgoase.

Am renunțat la discuția cu omul respectiv știind că nu va duce nicăieri. Știți genul acela care are mereu dreptate și care, atunci când nu și-o poate susține, țipă, jignește și face ca toți dracii? Ei, asta era situația și ăsta era interlocutorul. Și mi-a venit în minte acest scenariu, generat de atitudinea interlocutorului și lipsa de argumente din discuție. Imaginați-vă că suntem ziariști într-o lume fără mașină de serviciu cu șofer care să ne ducă și să ne aducă de la o știre, că nu avem telefon mobil, nici wifi, nici whatsapp, nici facebook, nici internet, nici grupuri în care să facem schimb de informații, ci muncim din nou uitându-ne mereu peste umăr spre concurență, nici comunicate de presă, nici agenții de presă, nici purtători de cuvânt pe care să-i luăm la rost atunci când nu sunt suficient de prompți, nici calculator, laptop, smartphone sau tabletă. Imaginați-vă, colegi de breaslă, că toate astea nu s-au inventat, dar noi suntem ziariști la un mare cotidian, post de radio sau de televiziune. Am fi ușor pierduți, nu-i așa?

Voi nu știți și nici nu veți afla, din fericire, vreodată cum e să mergi cu mașina proprie, cu tramvaiul sau pe jos cât e orașul de mare pentru a întreține relația cu sursa. Pentru că un ziarist fără surse nu e ziarist. Noi știm, acum, că există o lege conform căreia instituțiile au obligația să fie transparente. Voi nu știți cum e să dormi cu telefonul de acasă lângă pat pentru că „un băiat“ de la Poliție, Pompieri sau Parchet s-ar putea să nu vă uite și să vă sune atunci când au loc incendii, crime sau accidente grave la care să fugiți. Acum așteptăm ca un purtător de cuvânt să fie la dispoziția noastră zi și noapte, 24 de ore pe zi. Altfel, invocăm legea accesului la informații de interes public.

E adevărat și că acum doar acel purtător de cuvânt vorbește cu presa, nimeni altcineva. Iar acest lucru poate fi dăunător, dacă purtă- torul de cuvânt nu e bine ales. Voi nu știți, norocoșilor, cum e să ai la redacție doar un telefon fix și un fax vechi. Să scrii de mână, pe o foaie și să o trimiți la redac- ția din București. Apoi, să aștepți lângă telefonul cu disc ca fetele de la corespondenți să te sune și să te anunțe că textul nu se vede bine și că trebuie să-l rescrii, dar cu un creion, ori cu mină neagră, ori cu majuscule. Și textul tău să schimbe, de a doua zi, miniștri, sau șefi de poliție, sau vieți. Voi nu știți cum e să faci poze cu un aparat foto pe care să ți-l cumperi singur, să le developezi și să le trimiți cu poșta la București pentru a apărea în ziar, alături de un fotoreportaj făcut undeva departe, într-un loc minunat unde v-ați dus cu trenul, sau cu autobuzul. Și pe care să-l scrii folosind propriile tale cuvinte, fără să ai la bază un comunicat de presă. Așa munceam noi, ziariștii de presă scrisă post-decembristă.

Azi avem cameramani, fotografi, card de memorie, iphone, smartphone, ipod, email, whatsapp, wifi, mașină de la redacție și alte mașină- rii. Dacă vedem un fax credem că e funny, nu? Erau vremuri în care noi, ziariș- tii de televiziune urcam pe Tâmpa, pe jos, prin ger, pentru a ajunge la releul, singurul din oraș, de unde transmiteam imaginile la București. Acum totul se face de la calculator. Erau vremuri în care noi, ziariștii de radio, înregistram voci pe reportofoane cu casetă, cumpărate cu bani de acasă, și le transmiteam în redac- ție ținând difuzorul lipit de receptorul telefonului fix. Și vocile acelea, înregistrate de noi, se difuzau pe BBC. Și schimbau lucrurile în țară, sau în urbe. Erau vremuri în care, pentru că am primit o mașină de serviciu, am fost nevoită să învăț ceva mecanică. Dacia era atât de veche, încât la fiecare 30 de kilometri motorul se oprea. Însă eu știam că trebuie să deschid capota și să suflu în jigler. Voi sunați la redacție, la șefii voștri cerând urgent altă mașină care să vă ducă la birou degrabă, căci sunteți prea nervoși pentru a mai face astăzi știri.

Erau vremuri fără DNA, în care arestările se făceau pentru că și noi scoteam la iveală neregulile, în care ziaristul, polițistul și procurorul erau, oarecum, de aceeași parte a baricadei, nu în care ne luăm în gură cu purtătorul de cuvânt al Poliției, al ISU, ori al Parchetului, adesea depășit de situație, pentru că nu a fost suficient de prompt. Adesea, pe bună dreptate. Imaginați-vă o lume în care tot ce avem acum la dispoziție ar dispărea, dar ne-ar rămâne harul, cel fără de care nu putem fi jurnaliști. Tot. Purtători de cuvânt, agenții de presă, internet, mașini de serviciu cu aer condiționat, telefoane mobile inteligente și de serviciu, grupuri pe whatsapp, tot ar dispărea. Imaginați-vă grozăvia! Imaginați-vă o întoarcere în timp până în vremea dinozaurilor.

Mariana SEBENI-COMȘA

Articol publicat și pe ediția print din nr.9/19-25 februarie 2016

http://gazetabrasovului.ro/wp-content/uploads/2016/02/Gazeta-Brasovului_nr_09_19-25-februarie-2016.pdf

Comments

comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.