Pupătorii de botfori

Indiferent de cine ar face opoziţie unei atari afrmaţii, adevărul istoric este incontestabil: geograficul îşi pune amprenta pe genetica fecărei naţiuni în parte. Noi, de la căderea Constatinopolului am fost condamnaţi a fi vecini cu Imperiul Otoman. Iar de la executarea ţarului, cu cel sovietic. Aşa că nu aveam cum să nu fim marcaţi de cele două vecinătăţi. Despre genele sovietice rămase în arhetipul poporului român am tot vorbit şi scris.
Nu sînt puţine. Aşa cum nu sînt puţine nici cele implementate în secolele de coţcăială cu osmanlîii.
Adică în perioada aceea în care strămoşii noştri, plini de eroism, incendiau holdele şi otrăveau fîntînile în calea năvălitorilor turci, se ascundeau voiniceşte în păduri ca să nu vadă cum li se violează muierile, apoi, după ce hoardele se retrăgeau, o pişcau agitînd bîtele spre Dunăre şi arătînd cu pumnul spre Înalta Poartă. Adică în perioada aceea în care mai marii curţilor boiereşti valahe şi moldave dădeau năvală la aceeaşi Sublimă Poartă în fruntea carelor cu miere, cu bucate, cu fecioare şi tineri meniţi a deveni ienicieri şi spahii, pentru a pupa cu mare aplecăciune botforii (încălţările, adicătelea) mai marilor de la Stambul. Plocon şi pupături pentru obţinerea de măriri, de frmane de domnie şi alte cele.
Vremile s-au mai schimbat. Anii au trecut şi peste osmanlîi şi peste noi. Dar obiceiurile au rămas.
Diferenţa este că dregătorii nu mai sînt acum la Înalta Poarta, ci aici, printre noi. Cei mai mulţi au devenit mari feudali locali. Primesc cu aceeaşi nesmintită lăcomie plocoanele precum înaintaşii lor vîrîţi în cafane şi acoperiţi de turbane. Dacă nu vă vine a crede este sufcient a trece din cînd în cînd pe la… capitalele de raiale post-decembriste. Recte pe la unele sedii de partide. Valuri-valuri, cei ce vor noile dregătorii (cu tot cu mazilirea celor afaţi în scaune) sosesc, varsă ploconul (peşcheşul), îşi iau angajamentele de biruri sporite de pe feuda ce urmează a solicita (şi primi), pupă cu ochii daţi peste cap mînuţa şi botforii feudalului democratic şi pleacă frecîndu-şi fericiţi mîinile de ce afacere au făcut.
La rîndul lor, micimanii – termenul de ciocoi ar f deplasat, căci ciocoi mai presupune şi ceva sînge prin instalații, nu numai potăisme – care speră în ungeri pe foncții chipeşe la Sublima Poartă, cară, cu sîrg, la mai marii lor. Loc în care sînt numai miere şi atenții, susură vorbe dulci la urechile sensibile ale mărimilor. După care se întorc în raiale. Și atunci să te ții. Nici nu au primit încă frmanul şi deja taie şi spînzură. Dau cu pumnul în masă şi poruncesc cu ochii lejer ieşiți din orbite, aşa, spre exolfalmic. Că, vezi Doamne, ei mintenaş vor fi şi vor deveni. Și d’alde ăştia – căcălău, Măria Ta!
Cum spuneam, de secole mare lucru nu s-a schimbat. Iar de la începutul anului încoace văd în mai fecare zi aceeaşi scenă: cum se adună pupătorii de botfori cerşind firmane de domnie. Cu o singură modifcare faţă de secolele trecute: coloana lor vertebrală a devenit din ce în ce mai mucilaginoasă. Am zis.

Cornelius POPA

Articol publicat și pe ediția print din nr.9/19-25 februarie 2016

http://gazetabrasovului.ro/wp-content/uploads/2016/02/Gazeta-Brasovului_nr_09_19-25-februarie-2016.pdf

Comments

comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.