Învățământul nostru cel de toate zilele

Încă de pe vremea comunismului, învățământul românesc a comis o gravă eroare: ideea că, undeva, ar exista „omul bun la toate“. Așa ceva, în realitate, nu există. Fiecare om are înclinație naturală către un anumit domeniu/anumite domenii de cunoaștere: lingvistic, matematic, artistic etc. (vezi Howard Gardner, „Teoria inteligențelor multiple“). De aici, marea problemă a cadrelor didactice „multifuncționale“ de la învățământul preșcolar și primar.

Educatorii și învățătorii sunt și ei oameni cu afinități personale. Aceeași eroare au comis-o și britanicii care au considerat, pur și simplu, că problema s-ar rezolva dacă ar pregăti un cadru didactic multifuncțional pentru vârstele mici, însă numai pentru un (1) an de studii. Nici un om nu va fi egal în atenția pe care o acordă disciplinelor pe care le predă, pentru simplul fapt că afinitățile sale personale sunt inegale. Noi, românii, avem specialiști în multe domenii, însă alegem să-i exportăm (îi forțăm, indirect, prin ineficiența sistemului economic și prin incompetenta liderilor noștri). Cei care aleg să stea în țară nu fac decât să rămână niște biete marionete.

Trist… Pentru că ei văd problemele de sistem, dar nu li se dă dreptul la replică. Ar putea veni cu soluții pertinente și chiar o fac uneori, dar nu sunt luați în seamă de Ministere. Revenind la învățământ, afirm cu tărie, avem specialiști încă rămași în țară, pe baricade. Numai că ei nu știu decât să facă un precar transfer de informație. În umila mea experiență (14 ani în învățământ) am cunoscut puțini dascăli care să aibă cunoștințe temeinice de pedagogie și psihologie a copilului/ adolescentului/ tânărului adult. Cei mai mulți predau „după ureche“ sau după cum le dictează intuiția, dar nici o școală nu-i pregătește temeinic în vederea aplicării unor adevăruri de bun simț pedagogic.

Dascălii români încă nu înțeleg importanța accesibilizării informației, transmiterea ei într-o manieră simplă către elev. Mai mult, se limitează numai la a trata copiii ca pe niște simple computere sau instrumente de memorat informații și algoritmi, rețete de trecut examenele și nimic mai mult. Noi (folosesc persoana întâi plural, pentru că mă autoinclud) nu avem un dialog cu copiii, nu vrem să știm ce au ei de spus, pentru că, evident, programa ne împiedică. Presupunem, în mod eronat, că un individ, luat separat, va înțelege perfect logica dascălului fără nici un ajutor din partea acestuia (excepțiile nu fac decât să întărească regula). Nimic mai fals, de unde și eșecul lamentabil al diverselor sisteme educaționale (nu spun doar românesc, că ar fi rușine).

Se urmărește, în principiu, un „ideal educațional“ prost definit, utopic, imposibil de realizat în practică. De unde ideea că un elev ideal trebuie să fie bun la toate (Ex: Premiul I îl obține elevul cu cele mai bune rezultate la toate disciplinele de învățământ)? Se încurajează o competiție oarbă între copii/adolescenți/adulți, când, în mod logic, cea mai sinceră și naturală competiție trebuie să fie a mea cu mine însumi, în vederea autodepășirii, nu ca să-l întrec pe X, Y, Z. E loc sub soare pentru miliarde de genii și chiar ar fi de dorit!

De ce marile corporații transformă angajații în niște roboți evaluați după criteriile lor de eficiență? De ce tratează oamenii ca pe niște mașini? Răspunsul este mai mult decât evident: pentru bani. Iar angajații, mai pricepuți sau mai puțin pricepuți în a se conforma, ajung mai mari sau mai mici la nivel de corporație. De ce? Tot pentru bani. Își vând sufletul lui Mamona (metaforic vorbind). Vasalitatea, supunerea oarbă față de Patron (nu degeaba am folosit majuscula) provin din moși-stră- moși: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie“… Așa s-a întâmplat în comunism, așa se întâmplă și acum: aceeași Mărie, cu altă pălărie. Este trist acest mod de a privi lumea și viața, pentru că omul greșește astfel foarte mult față de el însuși: prin negarea de sine, a darurilor și abilităților naturale cu care a fost înzestrat. Albert Einstein spunea „Fii un om de valoare și nu neapărat un om de succes!“ Îi dau dreptate, nu pentru că este mai inteligent decât mine (chiar este), ci pentru că am experimentat acest adevăr. M-am călcat pe mine în picioare din nevoia de supraviețuire. Am alergat acolo unde era mai bine plătit, m-am conformat, am fost un cățel care se gudură pe lângă stăpân pentru o coajă de pâine.

Dar tu, tinere, poți face altfel. Poți să crezi că ai tot ce-ți trebuie ca să reușești în viață fără astfel de compromisuri! Poți și trebuie să faci ceva cu abilitățile tale, oricât de puțin le-ar prețui țara în care trăiești. E loc în lumea largă și pentru artiști, și pentru tehnicieni, și pentru brutarii iscusiți. Numai FII TU ÎNSUȚI!

Daniela PĂTRU

Comments

comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.