Saptămânal pe hârtie, zilnic pe internet

Sănătate şi politică (I)

În anul 2000 aveam 40 de ani, din care în ultimii 15 practicasem medicina în mai multe zone de competenţă: am petrecut primii 3 ani împărţiţi în şase perioade de câte 6 luni muncind în şase specialităţi de bază ca medic stagiar, „prestând“ în acelaşi timp câte 5-6 gărzi de noapte pe lună la Ambulanţa din Cluj; am lucrat apoi succesiv medic de întreprindere la Vlăhiţa Harghitei, medic de dispensar la Vama Buzăului şi, în cele din urmă medic rezident de chirurgie plastică la Bucureşti şi Braşov, medic specialist şi apoi medic primar la Braşov. Mărturisesc fără modestie, cu mândrie chiar că eram considerat la vremea aceea un tip cu gândirea „tânără şi neliniştită“, care îşi punea probleme şi încerca să dea şi răspunsuri legate de medicina publică în general şi de cea a sistemului de spital braşovean în special, mai ales după experienţele trăite ca bursier în Spitalul universitar din Utrecht (AZU) – Olanda, Spitalul Cantonal din Lucerna (KSL) – Elveţia şi nu mai puţin renumitul UCLA din, evident, Los Angeles – SUA.

Pe vremea aceea, s-a întâmplat să mă întâlnesc, cam în acelaşi interval de timp cu doi apropiaţi pe care îi creditam, atât eu, cât şi o parte a celor dintr-un cerc mai larg de cunoscuţi, cu o credibilitate onorabilă în raport cu zona lor de competenţă şi experienţă. Povestindu-le fiecăruia separat despre multitudinea de optimizări care s-ar putea realiza în spitalele braşovene şi, implicit, în spitalul judeţean de atunci, (culmea, fără a fi nevoie de resurse financiare!) şi cerându-le părerea despre modul în care aş putea face ceva în acest sens, amândoi mi-au dat câte un sfat. Evident, diferit.

Unul mi-a spus că este inutil să mă implic, pentru că, orice aş face, sistemul sanitar public nu va deveni o prioritate pentru guvernanţi şi politicieni mai devreme de încă 20 de ani. Şi asta din mai multe motive, dintre care cel mai serios este că abia după minim 25 de ani de la „revoluţie“ capitalul transferat de la stat în buzunarele politicienilor va fi îndeajuns de consistent în raport cu dispariţia posibilităţii de cumpărare „pe nimic“ şi „pe şest“ a activelor statului, pentru ca „noul val“ de investitori „privaţi“ să se gândească să investească în sănătate ca afacere. În acest context, orice efort de a modifica sistemul de spital public în sensul modernizării lui la nivel european, cu viteza cu care au fost şi vor mai fi implementate telefonia mobilă şi internetul, va fi în zadar până prin 2020.

Celălalt mi-a spus că societatea are nevoie de persoane competente şi cu viziune, dar din păcate, acestea nu au loc în structurile de decizie privind dezvoltarea de strategii de specialitate (inclusiv de sănătate publică), pentru că acestea nu acceptă decât persoane implicate politic, ale căror acţiuni şi/sau idei trebuie să le „controleze“ în sens integrator. Ca urmare, oameni ca mine, zicea el, trebuie neapărat să se înroleze într-o structură de partid, oricare ar fi aceea, ca unică şansă de a-şi vedea materializate proiectele. „Ai noroc, acum se cam duce lipsă în politică de medici care mai doresc să se implice, aşa că, poţi să începi să-ţi cauţi un loc potrivit ca să-ţi oferi «serviciile»”, mi-a zis el, zâmbind larg. „Fii atent, însă, vei intra într-un teritoriu populat de sălbăticiuni, dintre care cele mai blânde vor fi hienele!“

În urma celor două sfaturi, am fost pus în situaţia măgarului lui Buridan, care, în egală măsură de însetat şi de înfometat, fiind pus în faţa unei găleţi cu apă şi a unei grămezi de fân, nu a ştiut ce să facă mai întâi: să bea sau să mănânce? Mai mult decât atât, ştiind finalul acestei dileme nu voiam să sfârşesc precum acesta, mort şi de foame, şi de sete, din cauză că nu s-a putut hotărî la timp cu ce să înceapă.
În ceea ce mă privea, întrebările erau diferite: să renunţ la a începe sau să fac ceva? Ştiam de la clasici că parcurgerea oricărui drum, oricât de lung, începe cu primul pas. „Dacă nu îl faci, eşti sortit eşecului“- mi-am zis eu, în sinea mea, crezând că sunt înţelept. Şi, cu prima ocazie, am intrat în partid. Am intrat pe uşa din faţă, fiind invitat şi în calitate de profesionist în medicină, şi de cunoscător în ale managementului sanitar.

Din păcate, pe cei care m-au promovat nu i-a interesat (nu m-au întrebat, şi nici eu nu am considerat că este important să se ştie) în ce fel de management: estic sau vestic. Pentru că dacă aflau că mă şcoliseră olandezii de la Artsen sondern grenzen (Medicii fără frontiere), m-ar fi abandonat rapid, mai ales că se dorea – am aflat eu mai târziu – nimic altceva decât managementul de tip estic al resurselor din spitalele publice.
Acum, după 16 ani, îmi dau seama că, înainte de a face primul pas, nu trebuia să mă ghidez  în mod exclusiv după învăţămintele unei parabole legate de legenda Oracolului din Delphi. Oracolul, întrebat de un tânăr dacă ar trebui să o ceară sau nu de soţie pe femeia pe care o iubea, dar care avea în mod egal calităţi şi defecte, i-a dat următorul răspuns: „Orice vei face, vei regreta!“ În cazul acesta, am judecat eu, dacă orice alegere implică şi un regret, e preferabil să aleg acţiunea în locul inacţiunii, gândindu-mă că dacă stai pe loc, rămâi în urmă faţă de cei care merg înainte. Chiar şi în direcţia greşită? – a fost o întrebare pe care nu am avut inspiraţia să o analizez atunci. Însă cea mai corectă întrebare pe care trebuia să o pun în discuţie în acel moment era aceea pe care tânărul nu i-a mai adresat-o Oracolului, din cauză că, aşa cum era regula, nu mai avea dreptul la o a doua. Ar fi trebuit să mă întreb măcar pe mine însumi atunci, la începutul acestui drum aventuros: Nu cumva ar trebui să ne alegem calea (pe care oricum o vom regreta) în primul rând în funcţie de CÂT DE MULT o vom face? E o întrebare la care viaţa mi-a dat, nu un răspuns, ci mult mai multe. Pe care vi le voi împărtăşi cu viitoarea ocazie.

Dr. Dan GRIGORESCU

Abonează-te la newsletter
Sign up here to get the latest news, updates and special offers delivered directly to your inbox.
You can unsubscribe at any time
Comentarii
Loading...