Saptămânal pe hârtie, zilnic pe internet

Sănătate şi politică (II)

Cât despre boala asta gravă, cine are ghinionul să o facă, ori moare, ori rămâne tâmpit! Eu am avut-o!“ – îmi spunea, ori de câte ori avea ocazia, autoironizându-se, un prieten mai vechi al meu din vremea studenţiei. Era o butadă pe care Marius Neagoe, căci așa îl chema, o ţinea în rezervă și pentru situaţia, puţin probabilă de altfel (căci era un student eminent), în care ar fi vrut să-l înduplece pe vreunul dintre profesorii noștri să-i mai dea o șansă în caz că ar fi riscat să-l pice la examen. Oare de ce, tocmai când analizam drumul meu prin politica mică, de nivel municipal, mi-a răsărit din adâncurile uitării mele selective, printr-un reflex instantaneu de memorie, această abordare glumeaţă asupra evoluţiei bolilor cu finalitate duală greu de acceptat chiar și în cazul în care ai putea să-ţi alegi propria variantă? Oare de ce am asociat în subconștient noţiunii de politică, acest determinism de tip „loose-loose“?, m-am întrebat eu mirat. „Pentru că așa și e! Și, în plus, fii bucuros că ai beneficiat de varianta cu rămasul în viaţă, chiar dacă cu pierderi colaterale.“ – a ricanat eul meu interior.

În faţa unui astfel de dubiu, nu mi-a mai rămas decât să-mi formulez singur o serie de întrebări, fără de care niciun demers analitic nu ar fi fost posibil. Mi-a fost ușor, după 14 ani de „evoluţie în sistem“. Iată-le pe cele mai importante! Este oare politica o boală? Iar dacă da, ce fel de caracteristici are: E curabilă sau mortală? E contagioasă sau netransmisibilă? E cronică sau acută? Trebuie să mă credeţi pe cuvânt că nu pot răspunde la aceste întrebări decât recurgând la un excurs logic care va avea la bază o analiză sinceră a momentelor de început ale „carierei“ mele politice. Aceasta a debutat o dată cu înrolarea mea ca membru de partid. Am folosit în mod deliberat termenul de înrolare, pentru că am făcut-o ca un naiv care intră în armată de bună-voie, ca voluntar, gata să participe la război cu gândul că scopul acestuia poate fi atins mai repede dacă lui, voluntarului, îi vor fi puse în valoare calităţile. Am plătit scump această naivitate încă din primele momente după ce, cu sprijinul explicit al partidului din care făceam parte, am fost învestit cu responsabilitatea de director al Spitalului judeţean.

La scurt timp de la acel moment, cei care îmi ţineau sub observaţie „evoluţia“ au observat apariţia rapidă a unor semne și simptome care sugerau că m-am îmbolnăvit subit. Și încă extrem de grav. Căci ce altceva să însemne accesele mele febrile de impunere a corectitudinii, de intrare în legalitate, de respectare a protocoalelor și regulamentelor de către toţi angajaţii spitalului? Sau ce altceva însemna modul patologic prin care mă apucasem să blochez aproape toate căile prin care spitalul își pierdea, hemoragic, resursele? Nu erau semne certe ale îmbolnă- virii mele faptul că interesul public avea imunitate în faţa intereselor de tot felul ale unora și altora? În aceste condiţii, pentru „stă- pânii inelelor“ era clar că trebuia să fiu tratat. Credeţi oare că de dragul meu au decis asta? Nicidecum! Eu cred că doar de teamă că boala mea ar putea fi contagioasă.

Adică să se ia și la alţii având o poziţie sau responsabilitate similară! La început au fost blânzi. Au început cu tratamentul injectabil: mai o „frecţie“ bine aplicată, iniţial între (patru) ochi și mai apoi în faţa unui public mai restrâns (din acela, colegial, de partid), mai un articol bine ticluit, publicat în mod „democratic“ de toate ziarele locale, dar avându-l ca vârf de lance pe „al nostru“. Cum această terapie nu și-a atins rapid scopul, s-a trecut la nivelul următor: fabricarea de „informări“ privind folosirea banului public, având ca urmare controale prelungite ale „organelor“, plăsmuirea de plângeri penale aduse rapid la cunoștinţa publicului „pe surse“. Ce conta că nu erau adevărate, conta că îi induceau subiectului (adică mie) stress-ul, cu tot cu manifestările lui adiacente, dintre care hipertensiunea, spasmele vasculare cardiace, ulcerul de stomac sau insomnia cronică erau doar cele „la vedere“. Gândiţi-vă cât de mult îl poate afecta un astfel de „tratament“ pe un individ oarecare, neantrenat în materie…

Ne poate îmbolnăvi politica? Ne poate! Poate face politica din om (cinstit), neom? Poate! M-am întrebat deseori după ce am fost „extras“ (cu surle și trâmbiţe) din mediul nociv al funcţiei de director de spital, dacă nu aveam o altă cale de urmat. Puteam eu oare să evit expunerea la mediul patologic al influenţei de partid care generează cu adevărat îmbolnăvirea celui care se opune (chiar involuntar, la început) înlocuirii principiilor și valorilor în spiritul cărora a fost educat, cu principii și valori de grup, partinice? Puteam! Și încă în două moduri, pe care nu le-am adoptat, însă. Pe unul nu l-am acceptat, din fericire pentru mine: acela de a executa „ce trebuia“, pentru „cine trebuia“ și, mai ales, „când trebuia“. Dacă o făceam, eram liniștit atunci, în acea perioadă. Dar nu mai aveam liniște acum. Nu mai eram om acum. Și zău dacă ar fi meritat! Chiar deloc. Pentru că, intrat pe contrasensul legalităţii și corectitudinii, aș fi fost abandonat la o margine de drum ca un stârv de câine strivit de un șofer de TIR grăbit. Pe celălalt nu am avut mult timp puterea s-o fac, de data asta, din nefericire pentru mine: acela de a „elibera ringul“. Nu am făcut-o din naivitate. Am avut credinţa că „defectele de fabricaţie“ ale societăţii se pot schimba doar din interiorul structurilor politice de decizie. Care se vor reforma cu timpul. M-am înșelat amarnic în tot acest timp (sunt peste 12 ani de atunci), cât nu am aplicat zicala: „Boală lungă, moarte sigură!“ Se împlinesc puţine zile de când am fost ajutat de colegii mei de partid (cred că din greșeală, ca să nu zic din prostie!) să înţeleg că bătălia politică nu s-a purtat și nici nu se va purta prea curând în partide la modul japonez, acela al samuraiului care nu are decât o onoare de apărat (nu mai multe!). Acela a fost momentul care mi-a permis să mă eliberez de obligaţia de a mă face că nu văd boala acolo unde este. Și dintr-o dată, ca prin minune, constat că, după o astfel de boală grea, nici nu am murit, nici nu am rămas tâmpit! Chiar dacă mi-au rămas cicatrici în urma transferului bidirecţional de imagine, sunt perfect sănătos și dornic de viaţă. De viaţă adevărată, curată! Mai rămâne neelucidată o ultimă întrebare: vor exista oare vreodată în România noastră condiţiile pentru ca să coexiste armonios sănătatea și politica? E o întrebare la care încă nu sunt dispus să răspund. Încă nu.

Dr. Dan GRIGORESCU – medic

Abonează-te la newsletter
Sign up here to get the latest news, updates and special offers delivered directly to your inbox.
You can unsubscribe at any time
Comentarii
Loading...