Saptămânal pe hârtie, zilnic pe internet

Să te ţii de cuvânt, deşi nu ai promis nimic!

• Actualul Ministru al Sănătăţii şi-a început mandatul cu o conferinţă de presă în care prima propoziţie după formula de salut a fost: „Eu sunt Vlad“. Ca mai apoi să comunice tuturor că şi-a format o echipă din câţiva apropiaţi. „Am dat câteva telefoane.“ – a mărturisit el, sincer, fapt care l-a făcut o pradă foarte uşoară pentru deontologii de serviciu ai vieţii publice, care au ricanat: „Aha, deci, din nou, posturile de top din Ministerul Sănătăţii au fost împărţite pe cumetrii… Şi mai are şi tupeul să o şi declare public, imberbul ăsta venit de nicăieri!“

Acum însă putem observa că această sinceritate nu era o dovadă de naivitate politică, ci era expresia unui mod de a fi şi de a gândi. Nu a fost de loc întâmplător că Vlad Voiculescu s-a bazat încă din primele momente ale mandatului pe onestitate, una din valorile educaţionale esenţiale („boiereşti“, aş putea spune eu, folosindu-i porecla din vremea când era elev) care i-au fost incluse de părinţi în bagajul modului lui de viaţă, atunci când spunea: „Primul lucru pe care trebuie să-l faci ca să recâştigi încrederea cuiva este să încetezi să-l minţi“, încercând să deschidă un prim front, acela al regăsirii încrederii pierdute în sistemul sanitar.  După încheierea conferinţei de presă nimeni, însă, nu a observat că noul, pe atunci, ministru, nu promisese nimic. Dar absolut nimic! Spre deosebire de mulţi alţi premergători în această funcţie, Vlad Voiculescu nu a făcut decât să enunţe trei priorităţi ale mandatului: asigurarea medicamentelor esenţiale pentru tratamentul pacienţilor, controlul infecţiilor nosocomiale şi investiţiile în construirea de noi spitale publice.

Pentru mine, ca promotor şi susţinător al proiectului Noul Spital al Braşovului, proaspăt iniţiator al existenţei unei asociaţii ca expresie a manifestării societăţii civile, faptul că, pe lângă prioritatea de a edifica noi spitale, „EusuntVlad“ se autocaracteriza, printre altele ca fiind  ONG-ist, activist pentru drepturile pacienţilor, a fost ca un declic în a mă considera compatibil cu viziunea lui, deşi ne diferenţiau multe, dintre care esenţiale se distingeau cele două decenii de viaţă în plus ale mele şi filosofia managerial-instituţională diferită, el fiind „crescut“ în mediul necruţător al finanţelor central-europene, în timp ce eu primisem doar câteva „transfuzii“ ale valorilor vestice de organizare sanitară, în cadrul scurtelor mele intermezzo-uri bursiere din Olanda, Elveţia şi Statele Unite, parte a istoriei mele profesionale personale de care sunt mândru că au contribuit la formarea mea actuală.

În acest context, faptul că am avut norocul şi privilegiul să îl cunosc personal la mai puţin de o lună de la preluarea funcţiei a fost determinant pentru mine. Tot un „activist social“ a fost catalizatorul care a făcut posibilă o astfel de întâlnire. E vorba de Ana, care, cu bebeluşul agăţat de gât, şi-a dovedit încrederea în Noul Spital al Braşovului şi a deschis proiectului o uşă. Nu a contat atât că a fost ditamai uşa ministerială, cât faptul că discuţia, purtată de Vlad Voiculescu cu pixul în mână, mi-a însămânţat ÎNCREDEREA în faptul că proiectul nostru poate exista de sine stătător şi că nu este doar o utopie, aşa cum era caracterizat de cei care se bazau pe non-valoarea promisiunilor, mereu neonorate, ale politicienilor braşoveni sau de aiurea ajunşi fie parlamentari, fie membri ai executivului. Discuţia, punctuală şi logică, având la bază o progresie de tip cartezian, unde ipotezele de lucru aveau un potenţial corespondent în viaţa reală, dezvăluia filoane de noi energii care se dovedeau uşor de descătuşat şi de folosit, în zone în care până şi eu mă gândeam să stau cu mâna întinsă în aşteptarea bunăvoinţei guvernamentale.

Pentru ca proiectul Noului Spital al Braşovului să prindă viaţă, nu mai era nevoie decât de voinţa de a face ce trebuie şi cum trebuie, într-o succesiune posibilă şi, mai ales, care să nu depindă la modul esenţial decât de interesul comunităţii. De interesul cetăţenilor, care deveneau, automat, beneficiarii direcţi ai viitoarelor lor eforturi.

Din acest moment a început a doua etapă a evoluţiei proiectului în cadrul asociaţiei cu acelaşi nume, etapă care s-a remarcat prin diseminarea încrederii în viabilitatea lui şi la aleşii locali. Implicarea lor a fost uşor de obţinut în situaţia în care ministrul Vlad Voiculescu le-a arătat calea şi le-a confirmat că trudim împreună pentru finalizarea lui, dar prin congregarea unor eforturi şi strategii simbiotice, ale cărei principale caracteristici era parteneriatul onest. Din nou, se dovedea că tânărul Vlad respecta valorile pe care le enunţase, asigurând un mediu de lucru în care atmosfera era supraoxigenată de încredere.
Se întâmpla cu mine, şi cu cei din jurul meu, exact „minunea“ e care Voiculescu o făcuse posibilă pe vremea implicării în ceea ce s-a supranumit mai târziu „reţeaua citostaticelor“: aceea a  redării speranţei. Dacă pentru bolnavii de cancer era vorba despre speranţa că tratamentul din nou disponibil le va oferi şanse sporite la viaţă, pentru noi, reprezentanţii ANSB, alături de cei aleşi ai comunităţii, era vorba despre transformarea speranţei că vom putea construi un nou spital la Braşov, în certitudinea că realizarea acestui proiect nu mai era decât o chestiune de timp. Tocmai de aceea nu a mai fost nevoie de nimic în plus pentru a porni înlănţuirea ulterioară de acţiuni în acest sens, la care şi-au asociat eforturile cei care, în proiecţia temporală a proiectului, vor rămâne în parte necunoscuţi. În tot acest timp, ministrul s-a ţinut de cuvânt şi a făcut tot ceea ce proiectul avea nevoie pentru a se dezvolta. Adică s-a ţinut de cuvânt fără să ne promită nimic.
Din păcate pentru Noul Spital al Braşovului, Vlad Voiculescu nu mai are timp să ne sprijine până la capăt. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului pentru transferul terenului necesar viitorului spital a rămas blocată pe pâlnia neîncăpătoare a acestor ultime zile ale guvernului. Deşi e mai mult ca sigur că va trebui s-o luăm din nou de la capăt pentru a aduce la viaţă acest demers, avem un mare avantaj: nu o mai luăm de la început cu proiectul Noului Spital, care trăieşte deja, deşi încă nu s-a născut. Este ca un embrion aflat în gestaţie, sănătos şi viguros. Ştim că riscul de a fi avortat „la cerere“ încă există, e încă mare. Dar mai ştim că noi, membrii ANSB, stăm de gardă, zi şi noapte, ţinându-i de veghe produsului nostru de concepţie (al ANSB şi al lui Vlad), gata să-i luăm apărarea împotriva oricăror răuvoitori.

Pentru aceştia, nu facem decât să redăm cuvintele din final de mandat ale lui Vlad: „Bulgărele a pornit, nu va putea fi oprit atât de uşor. Nu există însă garanţii. Sistemul de sănătate şi această ţară ne aparţin tuturor. Fiecare dintre noi poate schimba lucrurile în bine. Omul sfinţeste locul.“
Această mărturisire, adevărată confesiune de suflet, are practic pentru mine, pentru noi, valoarea unui îndemn care ne menţine încrederea în ceea ce s-a înfăptuit bun în această perioadă, chiar dacă nu are caracter de ireversibilitate în raport cu vechile metehne.
Ceea ce m-a bulversat cu totul este ultima parte a declaraţiei lui, în care putem găsi singura promisiune a mandatului său, făcută însă la finalul acestuia.

„Mergem mai departe.
Avem treabă.“
Şi noi, Vlad! Şi noi!

Dr. Dan GRIGORESCU

Abonează-te la newsletter
Sign up here to get the latest news, updates and special offers delivered directly to your inbox.
You can unsubscribe at any time
Comentarii
Loading...