Deţinuţii bolii

• În toate ţările Pământului există, de regulă, la modul oficial, un singur fel de deţinuţi: deţinuţii de drept comun. Doar în mod excepţional, ca excepţie de la regulă şi în perioade de democraţie şchioapă, mai apare încă un fel de cetăţeni privaţi de libertate, dar pe care doar cei din afara ţărilor respective îi declară ca atare, pentru că altfel, nimeni nu recunoaşte public existenţa lor: deţinuţii politic

Practic, dacă ne gândim bine, pentru cei care i-au vrut încarceraţi, ei sunt acolo pe bună dreptate, fiind încadraţi cu mare profesionalism juridic şi partinic în zona încălcării unor legi de drept comun. În acest mod e mult mai simplu de cosmetizat imaginea cu tente democratice a conducătorilor deranjaţi de „neliniştea socială“ a celor care vor ceea ce  managementul politic nu le va da niciodată de bună voie.

Ţara noastră, dar numai ţara noastră, este piciorul de plai şi gura de rai ale căror virtuţi au permis apariţia şi a unei alte categorii conceptuale de penitenţă, extrem de asemănătoare detenţiei, ai cărei subiecţi sunt pacienţii internaţi în spitalele publice, de stat, ale naţiunii. Pentru cei care, internaţi măcar o dată în aceste spitale, m-ar contrazice pe motiv că ei se pot lăuda doar cu experienţe remarcabil de pozitive, ei bine, lor le spun că numai raţiuni care ţin de noroc chior sau de funcţionarea unor relaţii privilegiate i-au scăpat de condiţiile greu de suportat ale unei perioade asemănătoare în multe privinţe celei de detenţie.

Argumente? Multe, cunoscute şi recunoscute public, dar niciodată analizate ca repere de iniţiere a unei schimbări de paradigmă în această zonă de interes public, tocmai prin expresia dezinteresului dovedit al conducătorilor politici şi profesionali ai domeniului.
Să luăm de pildă, în discuţie, raţia de hrană, entitate financiar-culinară care, în spitale, se ascunde sub voalul sintagmei „meniu normal“. Până nu demult, ea avea valoarea incomensurabilă de 7 lei pe zi, valoare menţinută  mai bine de 10 ani de guvernele succesive ale României până anul trecut, deşi tandemul preţuri/inflaţie a ros permanent din celălat tandem, cel al cantităţii/calităţii, acesta din urmă aflat oricum, ca urmare a acestei lupte incorecte prin inegalitatea ei, în permanentă disoluţie. Abia Vlad Voiculescu a reuşit să impună aprobarea unei creşteri cu circa 40% a valorii normei de hrană, care a ajuns la 10 lei.

Victorie? Pe naiba! Chiar şi în aceste „noi condiţii“, deţinuţii din penitenciare sunt, din acest punct de vedere, „ţinuţi pe palme“ de guvernanţii societăţii, ei având alocată o sumă de minim 25 de lei pe zi. De care, evident, se declară extrem de nemulţumiţi. Într-atât de nemulţumiţi încât, dacă dânşii, deţinuţii din România, ar primi de mâine hrana unui pacient considerat obişnuit (aşa-numitul „meniu normal“, acela în valoare de 10 lei), sunt convins că în maxim 24 de ore s-ar declanşa proteste masive, simultan, în toate penitenciarele din țară. Am zis proteste? Puţin spus, proteste! Greva foamei, nu alta!

Ca să nu mai vorbim despre ce s-ar întâmpla dacă s-ar sista suplimentele de hrană pe care le primesc, cu diverse ocazii festive pentru popor. Doar trebuie şi ei să simtă sărbătorile naţionale, cumva, nu?

Întorcându-mă „la chestiune“, nu pot să nu mă revolt, întrebând direct şi, în niciun caz, retoric: Păi cum e posibil? Sunt citove la cap instituţiile române şi conducătorii lor, care consideră că e normal să se aloce pentru hrana bolnavilor din spitale de două ori şi jumătate mai puţin pentru un deţinut sănătos? Adică de două ori şi jumătate mai puţin pentru a asigura hrana unui pacient internat cu toate bolile pământului (cardiace, renale, pulmonare, gastrice etc) sau operat (pe cord, pe plămân, pe aparatul digestiv sau renal, pentru traumatisme simple sau complexe etc)?

Dacă grija faţă de bietul încarcerat este dusă până la nivelul de a fi înţeles că nu îşi poate îndeplini penitenţa decât dacă primeşte de mâncare dublu decât se cheltuie cu un pacient ars grav, cu cancer sau cu ciroză (acestora sistemul de asigurări dându-le „dreptul“ la hrană în valoare de maximum15 lei), atunci înseamnă că bolnavii internaţi sunt trataţi mai îngrozitor pe acest palier al subzistenţei decât deţinuţii din penitenciare.

Ce ar mai rămâne de făcut? Simplu din punct de vedere juridic! Bolnavi din toate spitalele! Hai şi voi la CEDO! Poate aşa veţi fi trataţi de viitorii guvernanţi măcar la acelaşi nivel valoric cu infractorii, voi, cei a căror infracţiune majoră este aceea că v-aţi îmbolnăvit şi că sunteţi obligaţi la penitenţa de a fi, periodic, „deţinuţi ai bolii“… în spitale care, pentru unii care protestează în piaţă, ar putea fi transformate, fără prea mari modificări, în veritabile penitenciare.

Mai spun ceva, acum la final, tot interogativ.

Dacă pacienţii au ajuns să fie consideraţi „deţinuţi ai bolii“ din cauza lipsei în spitalele de stat a unor condiţii normale ca urmare a deciziilor politice incorecte ale conducătorilor naţiunii, nu ar fi şi aceasta, filosofic vorbind, tot o formă de detenţie politică?

Şi întreb cu riscul de a fi mai brutal ca niciodată!

dr. Dan GRIGORESCU

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply