Primum non nocere!

(Trad.: „Mai întâi să nu faci vreun rău!” – Scribonius Largus, medic al împăratului roman Tiberius)

• Măi, fraților! Nu cred să fie printre noi cineva care să nu fie de acord cu mine că medicina e medicină, iar administrația e administrație. Și că ambele au propriile reguli de existență instituțională, care le permit să-și „vadă de treabă”, fiecare cu scopurile și prioritățile ei. Adevăratele probleme apar doar când, datorită existenței destinatarului comun al scopului urmărit, adică interesul cetățeanului, cele două se intersectează în funcționarea lor. Și cu atât mai mult în situațiile în care apare o concurență privind prioritatea decizională. E un fel de echivalență a dilemei privind întâietetea existențială a oului, ca produs al galinaceelor, și galinaceele însele

În aceste situații limită, am putea stabili oare cine ar trebui să aibă întâietate în a decide o direcție de acțiune privind interesul suprem al cetățeanului? Am putea oare „bate în cuie“ sau „înșuruba în dibluri“ vreun principiu care să subordoneze în mod fericit întâietatea dintre argumentele medicale și cele administrative legate de drepturile medicale ale cetățeanului?
Greu, extrem de greu! Mai ales că toată lumea își arogă competențe naturale atât în ale medicinei, cât și în ale administrației, bazându-se pe calitatea  considerată suficientă în acest sens, aceea de „absolvent al școlii vieții“.

Mi-am petrecut ceva timp doar gândind (că de muncă în paralel, nici nu a putut fi vorba dacă ținem seama de filosofia anilor ’90, știți voi, aceea cu „noi muncim, nu gândim!“), încercând să dibui un astfel de principiu care să se aplice măcar în această relație, dacă nu chiar în mod universal. Și cred că l-am găsit!

„Primum non nocere!“ – spuneau anticii pe vremea lor (și, mai apoi, și urmașii acestora, până în vremurile de azi), promovând un mod de gândire și de acțiune extrem de înțelept, acela de a te abține de la orice acțiune îndreptată asupra pacientului aflat în suferință (chiar caracterizată de efecte benefice) dacă îi producea, concomitent, și efecte negative. Oricât de aparent nesemnificative ar fi fost!
„În primul rând să nu faci rău!“ – era îndemnul lansat pentru posteritate de medicii vremii, care, deloc surprinzător pentru sensul extrem de  larg al expresiei, erau, nu întâmplător, și „un pic filosofi“. Căci cum să fi fost considerată medicina altfel decât o îndeletnicire la care aveau acces doar inițiați aleși cu mare grijă, dacă nu ar fi fost dăruită cetățenilor mai cu seamă de gânditori, decât de practicieni?
Ăsta bate câmpii! – veți spune, nu fără a greși, văzând că vorbesc aparent în dodii.

Dar, nu. Am apelat la acest prolog doar pentru a mă face bine înțeles în continuare, acum când încerc să abordez un subiect extrem de sensibil al vieții medicale a cetății brașovene: acela al deciziei de renovare și modernizare a uneia dintre clădirile actualului spital de urgență. A celei mai noi dintre ele, căci, spre deosebire de celelalte (dintre care unele sunt seculare), aceasta nu împlinește „decât“ 45 de ani! Că doar nu degeaba i se spune „clădirea nouă“ a spitalului! În pofida oricăror comentarii malițioase, această clădire (atât de disprețuită de unii…) este pentru întregul spital echivalentul biologic al aparatului cord-pulmon, care, dacă cedează, moare și spitalul!
Pentru cei care se bucură de orice optimizare a sistemului de spital de urgență, probabil că decizia administrativă privind investiția unor resurse financiare importante în restul de două treimi nemodernizate a clădirii din Calea București 25-27 este un lucru bun, merituos chiar. La fel ca și pentru pacienții care vor scăpa de condițiile ante-revoluționare de cazare din această porțiune a imobilului. Pentru toți aceștia, măsura administrativă de începere a lucrărilor pare, deci, oportună și bine-venită.

Însă pentru cei care înțeleg că spitalul, ca instituție cuprinzând 915 paturi (adică 915 locuri de recâștigare a sănătății bolnavilor internați), va funcționa doar cu 620 (adică cu 67% dintre ele), atunci nu este de bine! Mai mult, vorbind despre faptul că din cele aproape 500 de paturi aflate în clădirea renovată, nu vor mai funcționa 295, abia atunci se poate percepe dimensiunea acestei hemoragii de resurse de sănătate din zona cea mai performantă a instituției pe care o mai putem  încă numi cu suficientă mândrie profesională și universitară  ca fiind Spitalul Clinic Județean de Urgență! Din punct de vedere medical, pierderea posibilității de a interna aproape 300 de bolnavi zilnic, pe o perioadă declarată de 22 de luni (cât a estimat constructorul că vor dura „în cel mai bun caz“ lucrările), se traduce în aproape 30.000 de bolnavi care nu își vor putea găsi locul în spital. Se traduce și în suma corespunzătoare bugetată de Casa de Asigurări, care depășește 45 milioane de lei (RON), adică aproximativ 10 milioane de euro (la cursul actual), cu care bugetul spitalului va fi văduvit, cu implicații directe în posibilitatea de plată a salariilor și, în cele din urmă, aceea de a achiziționa suficiente medicamente și materiale sanitare. Se mai traduce și în chinul pacienților și personalului medical de a suporta, o perioadă încă nedefinită exact, zgomotul infernal produs de pick-hammer-ele care vor decoperta zidurile sau vor dărâma o parte dintre ele, de lifturile de materiale ale constructorilor și, nu mai puțin important, de avertizările sonore vocale emise de muncitorii din șantier. Toate acestea în timp ce pacienții vor fi operați, treziți din anestezie, pansați și câte și mai câte!
Sunt convins că cifrele brute pe care le-am folosit la baza calculelor de mai sus, așa cum sunt ele vehiculate în spațiul public, vor putea fi prezentate diminuat, parte a unei dinamici a minimizării efectelor. Chiar și așa, efectele condițiilor în care vor fi realizate aceste modernizări vor afecta într-un mod negativ, greu de măsurat, nu numai „viața“ bolnavilor din spital, cât, mai ales, credibilitatea ulterioară a sistemului în măsura în care mulți dintre pacienți vor migra în spitalele private din Brașov sau în spitalele de stat din imediata sau mai îndepărtata lui apropiere.

Mărturisesc că toate aceste gânduri au făcut parte din zona mea de frustrări profesionale interioare pe care eram decis să nu le fac publice. Și totuși, oare de ce nu am putut să mă țin de cuvânt față de mine-însumi? Ei bine, nu aș fi abordat acest subiect dacă, în urmă cu câteva zile, unul din colegii mei medici (știe el cine!), nu m-ar fi oprit în curte și nu mi-ar fi spus, cu un ton de reproș nedisimulat: „Păi bine, măi Dane, DACĂ TOT AȚI DECLARAT PUBLIC CĂ FACEȚI SPITALUL CEL NOU, de ce NU ÎL FACEȚI întâi pe acela, mai rezistăm încă patru ani așa, ne mutăm cu totul acolo, și apoi PUTEȚI FACE CE VREȚI VOI în acesta, mai ales că nu va rămâne spital de urgență! Că e mai bine în condițiile actuale decât să ne chinuim cu toții doi ani!“

Faptul că eu, ca persoană, am fost asociat deciziei administrative de modernizare desfășurate în modul descris anterior, m-a tulburat profund. Mai ales că, în ultimul timp, am comunicat (și public, și personal, cui conta) o abordare ce se suprapune aproape identic cu cea a colegului meu, ca fiind cea optimă mai ales pentru pacienții beneficiari ai actului medical. Instantaneu, mi-am dat seama că nu pot rămâne pasiv în primul rând ca medic, și în același timp ca promotor al proiectului Noul Spital al Brașovului, în fața unei decizii administrative pe care nu o consider corectă din punct de vedere medical. Și o fac în pofida simpatiei și considerației pe care le împărtășesc pentru reprezentanții instituționali ai acestei decizii, care cred că nu se vor supăra prea tare pe mine.

Pentru că, „prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul!” Și pentru că nu trebuie să uităm niciodată că, atunci când este la mijloc cetățeanul, mai ales în postura lui de pacient suferind de nesănătate, nu este permis să nu ținem cont de faptul că „primum non nocere”! Iar argumente mai sunt, gârlă!

dr. Dan GRIGORESCU

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply