Recuperarea normalității

• De ani și ani, un număr impresionant de paturi din spitalul brașovean (în acest termen incluzând toate clădirile care îl fac să fie mai fărâmițat chiar decât o pâine împărțită brutal între membrii unei familii mari și flâmânde) a fost ocupat încontinuu, cu săptămânile sau lunile, uneori cu anotimpurile, de semeni de-ai noștri, care, deși au fost readuși prin eforturile  personalului medical de la boală la o condiție de sănătate acceptabilă, au rămas abandonați în saloane, din lipsa oricărei posibilități de a-și continua recuperarea medicală și socială la ei acasă

Unora le-ar fi fost imposibil acest traseu pentru simplul motiv că nu aveau „acasă”. Mai mult, din cauză că  aceștia știau prea bine că nu aveau nicio șansă să reziste dacă ar fi plecat din spital direct în stradă, amânau acest moment, sine die, până la restabilirea lor maximală. După care plecau singuri, cerându-și externarea când bănuiau că afară va fi cald pe termen lung. Și apoi, chiar dacă ar fi vrut cineva, unde să-i fi trimis?

La o adresă din cartea de identitate care era doar formală sau având, cel mult, valoare istorică, unde s-ar fi repetat episodul pacientului lăsat în viață de echipajul de la Ambulanță, sprijinit de gardul de la „strada-numărul” și cu perfuzia atârnându-i alături, dar găsit fără viață peste câtva timp de oameni ai locului?

Nu despre aceștia vreau să discut. Pentru că în acest caz este vorba despre o altă problemă a noastră, pe care o voi aborda doar când mă voi simți în stare s-o fac cum se cade. Pentru că, de o vreme, adun material…

A venit însă momentul să vorbesc despre pacienții din categoria celor cu drepturi și cu posibilități, pentru care însuși faptul de a avea o locuință este un factor discriminatoriu în raport cu nevoia de a fi tratat în spital până la capăt. Sintagma „până la capăt” nu are ca semnificație, în nici un caz, momentul înălțării la ceruri, ci, mult mai pământeana accepțiune a finalității succesiunii terapeutice care se termină cu procedurile de recuperare. Căci recuperarea este parte indisolubilă a tratamentului oricărei boli, chiar dacă, prin specificul ei, poate dura uneori mai puțin, alteori, îngrozitor de mult timp. Nu o spun doar eu, o spune însăși practica internațională actuală a sistemelor de sănătate, în care profilul de recuperare a câştigat o importanță deosebită, pornind tocmai de la premisa costului inacceptabil economic, profesional şi social asociat bolnavului care nu a fost integrat într-un sistem de reabilitare eficient.

Avem oare condiții în Brașov pentru așa ceva? Păi să vedem!

Avem cu cine face recuperare? Aș spune că avem, dacă ținem cont de faptul că Facultatea de Medicină din Universitatea Transilvania pregătește deja a  șasea generație de absolvenți în domeniu (balneo-fizio-kinetoterapie și recuperare medicală), asta înseamnă că peste 150 de specialiști au îmbogățit piața muncii! Dintre care, din păcate, doar câțiva și-au găsit un loc de muncă în spitalele brașovene…

Avem pe cine recupera? Din nou aș spune că avem! Și zic asta gândindu-mă la multele zeci de mii de pacienți (copii și adulți) pe care îi tratează anual sistemul de spital public și dintre care o mare parte au nevoie de finalizarea tratamentului într-un mod profesionist. Ar fi vorba, pentru cine nu știe, de pacienții cu probleme cardiovasculare, pulmonare, neuro-psihiatrice, posttraumatice, postoperatorii, ortopedice, reumatologice, și câte și mai câte…  Dar de care nu dispun, pentru că, în mod tragic, nici nu li se mai arată acest drum de către medicii curanți, din jena născută din cunoașterea faptului că… NU E UNDE!

Pentru că aceasta este întrebarea care nu s-a pus în spațiul public de zeci de ani! Avem noi în Brașov facilități spitalicești corect organizate ca mediu spitalicesc integrat unde să-i recuperăm pe bolnavii tratați inițial ca urgențe sau ca acutizări ale bolilor cronice? NU AVEM! Căci nu se pot numi ca atare cele două secții minuscule și antice, de câte 25 de paturi de la (oroare!) demisolul a două clădiri ale actualului spital județean, aflate  la peste 5 km distanță una de alta, la care se adaugă alte 35 de paturi ale prea-pompos numitei Baze de recuperare din incinta clădirii din Scheii Brașovului aparținând spitalului de psihiatrie și neurologie, fostă maternitate și, mai înainte de asta, fostă Casă de Asigurări interbelică! 85 de paturi pentru zeci de mii de pacienți anual? E ridicol! Știți că orașele (și județele) care se respectă au cuprinse în structura de spitale publice și un spital de recuperare? Știți că la Cluj acest spital are 9 etaje și 404 paturi, internând anual peste 11.000 de pacienți și tratând, tot anual, peste 60.000 de pacienți în ambulatoriu? Putem să ne comparăm cu Iașiul, al cărui spital de recuperare funcționează într-o clădire de P+7 ce cuprinde 550 de paturi și în care sunt tratați anual mii și mii de pacienți? Evident că nu!

Tocmai de aceea, paradigma dezvoltată în cadrul proiectului Noului Spital al Brașovului și comunicată public (deși nu atât de des precum ar fi fost necesar) conține, ca element definitoriu și înființarea unui spital de Recuperare. Nu a unuia „nou”, pentru că unul „vechi” nu am avut niciodată. Ci a primului spital de Recuperare din Brașov! Cu „R” mare! Mulți vor întreba: Unde? Cu ce bani? Eu îmi permit să le răspund simplu: Când Noul Spital Clinic de Urgență al Brașovului va începe să funcționeze, Spitalul de Recuperare își va putea începe viețuirea în clădirea reabilitată din Calea București 25-27. Având și șansa imensă de a căpăta o bine-meritată importanță regională!
Și mai trebuie să înțelegem ceva! Că, gândind în perspectivă, nu facem altceva decât să ne îndeplinim după atâția amar de ani, obligația ca, în privința asigurării dreptului la asistență medicală normală, să includem între proiectele comunității nu numai înființarea unui Spital de Recuperare, ci, chiar mai mult decât atât: să ne recuperăm dreptul la normalitate!

dr. Dan GRIGORESCU

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply