La coadă la Terapie Intensivă

Cei din generația mea, spre deosebire de alții mai tineri cu vreo două-trei decenii, știu pea bine semnificațiile multiple ale sintagmei „a sta la coadă”. Nu la rând, ci la coadă! Fac această precizare pentru că, în opinia mea, diferența semantică este enormă. Tocmai de aceea și pentru că nu vreau să nu fiu bine înțeles, mă văd silit s-o explicitez cât pot eu de bine, și, cel mai important pentru cititori, în cât mai puține cuvinte.

O primă caracteristică ar fi aceea că, în calitate de element definitoriu al socialismului „democratic” de dinainte de 1989, coada era un rând mult mai mare (și în lungime, dar, mai ales, în lățime), care se forma de regulă spontan, când statul „băga ceva” spre vânzare, respectiv ceva de care toți aveau nevoie, dar nu găseau decât rareori. Pentru că mai exista coada la ceea ce toți erau îndreptățiți să aibă, dar doar cu porția. „Porția” însemnând fie cantitatea stabilită de guvernanți pe niște liste oficiale, fie câte o unitate de măsură a vânzării alocată fiecărui participant la coada „la liber”.

O alta își avea obârșia în faptul că, spre deosebire de statul la rând de astăzi, participanții la coadă își comasau ființele și trupurile, îmbulzindu-se și împingându-se în scopul de a nu le-o lua alții înainte. Era pe undeva normal, pentru că, da, coada din socialism era generatoarea a două tipuri majore de stres. Unul se constituia din faptul că repartiția temporală a cozii era de obicei necunoscută, ea, coada, începând să se formeze în anumite situații cu mult înainte de ora de deschidere a magazinului, iar în altele, pe nepregătite, pe baza parolei „s-a băgat  (să zicem, de pildă) carne!”, care se răspândea pe verticală și pe orizontală cu o viteză mai mare decât Ebola. Iată de ce, înainte de 1989, toată lumea mergea pe stradă cu urechile ciulite, cu ochii mai atenți decât ai angajaților SPP aflați în misiune și cu mușchii mai tensionați decât atleții aflați în block start-uri, gata pregătită să participe la formarea unei viitoare cozi, dar, obligatoriu, cu includerea în prima ei treime. Mai rău decât atât, nu prea mai merita, pentru că motivul cozii se termina. Destul de repede, de altfel… Al doilea tip de stress se năștea instantaneu după așezarea la coadă, ca reflex condiționat social determinat de nesiguranța că nu vei fi fericitul câștigător al dreptului de a-ți cheltui banii cumpărând produsul pentru care te-ai zbătut într-atât. De ce? Pentru că totul era limitat, iar limita putea fi desemnată a fi chiar tu. De aici și strigătul de luptă, un adevărat „banzai”, ca parte a unei ultim asalt de luptă socialist: „Dați numai câte două kilograme, să ajungă la toată lumea!”. Toată lumea de la acea coadă, bineînțeles…

După 1989, deși am scăpat rapid de cozile comunistoide, am mai avut parte, din când în când, de alte cozi tematice: coada la pașapoarte, coada la înscris mașini second hand, coada la programul Casa verde și câte și mai câte. Niciuna dintre ele, însă, oricât de mult ar fi durat, nu mai avea nici virulența cu care vechile cozi ne secau energiile, și nici nu ne mai condiționau atât de negativ noile reflexe sociale, ajungând în prezent la performanța de a ne revolta ori de câte ori coada, devenită, încet, dar sigur, rând, ar dura mai mult de 5-10 minute.

Iată însă că, de curând, atât noi, medicii, cât, mai abitir decât noi, înșiși pacienții gravi, am devenit subiecții unui nou tip de coadă, apărută aparent de nicăieri, aparent subit și aparent fără explicație: coada la Terapie Intensivă! Din păcate, însă, această nouă și monstruoasă formă de coadă a apărut de fapt nu de nicăieri, ci din adâncul sistemului, nu subit, ci ca acumulare lentă a deficitelor  acestuia și nu fără explicație, ci fiind practic o cronică a unui eșec dinainte anunțat al aceluiași sistem.

În ce constă coada la Terapie Intensivă? Simplu: în faptul dramatic că toate (dar toate!) paturile care funcționează non-stop din secția cu același nume a Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov sunt ocupate, din păcate, tot non-stop, cu pacienți critici. „Și ce?”- ați putea spune unii dintre dumneavoastră, cititorii. „Așa este și normal!” Păi, nu este normal! Pentru că este la limita absurdului ca un număr de paturi de terapie intensivă, și așa mult subdimensionat pentru un spital ca acesta, să fie folosite de întregul sistem de spital public din oraș și din județ, la care se adaugă și cel din județele arondate.

De ce se întâmplă asta? Pentru că unele dintre spitalele zise de urgență, nu funcționează ca atare. Pentru că majoritatea spitalelor de monospecialitate din Brașov nu au în structură entități de terapie intensivă care să funcționeze 24/24 pentru pacienții care depășesc stadiul de patologie de monospecialitate și devin critici, la fel cum înseși spitalele private nu au o astfel de capabilitate nici măcar pentru cazurile lor, care, dacă se complică, sunt trimise la spitalul județean de urgență. Direct! Fără discuție!

Și uite-așa, ajungem ca pacienții grav bolnavi sau traumatizați, care ar avea șanse să scape cu viață dacă ar beneficia de suportul de specialitate din terapie intensivă, au ajuns să stea în Unitatea de Primire Urgențe, la coadă, pentru „a prinde un loc” în care să le fie fructificat restul de destin. Deunăzi, un confrate specialist în medicină de urgență, își exprima public, copleșit de o situație care deja durează de prea mult, dezamăgirea de a se simți umilit de sistemul pe care a ales să-l servească la el în țară, la el în oraș. Umilit pentru că, făcându-și meseria, a ajuns să  fie admonestat că și-o face. În acest caz, chiar că  are dreptate. Enorm de multă dreptate!

De aceea am decis să abordez frontal acest subiect. Am făcut-o în primul rând pentru că așa este corect, și, tot în primul rând, pentru că mă declar încă o dată public a fi alături de ei.  Și nu de ieri, de azi, ci de când am înființat în 2004, cu ajutorul “unei mâini de oameni” primul UPU din județ. Pe vremea aceea nu era loc decât de entuziasm, nicidecum de umilință. Acum a sosit momentul când trebuie făcut ceva. Ceea ce este mai trist, este ca se poate, dar nu se vrea, acolo, în stratosfera preocupărilor manageriale desprinse de realitatea cotidiană a actului medical. Ce e de făcut? Întâi ar trebui să le arătăm celor care conduc sistemul că ne pasă. Și că nu mai tolerăm umilința instituțională la care suntem supuși în mod cotidian. Și nici “băltirea”, stagnarea, la care suntem condamnați în ultimii ani de dezinteresul celor care ar trebui să pună umărul și mintea la asanarea mlaștinii dimprejurul nostru.

Sau măcar umărul…

dr. Dan GRIGORESCU

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply