La coadă la Terapie Intensivă (II)

„- Bună seara, ATI-ul? Sunt șeful gărzii de la Unitatea Primire Urgenţe. Tocmai mi-a fost adus un tânăr dintr-un accident de circulaţie îngrozitor. Intubat. Ventilat manual. Stare gravă. Vreau să-l trimit sus cât mai repede!
– Nu se poate. Nu avem locuri. Toate paturile sunt ocupate!
– Păi, și eu ce fac cu el?
– Nu știu. Trimiteţi-l în altă parte.
– Adică unde „în altă parte“? Așa o ziceţi, de parcă nu am lucra în același spital. De parcă n-aţi ști că noi suntem ultima posibilitate din judeţ…
– Atunci la București, la Tg. Mureș, unde vreţi. Nu este problema mea. Problema mea sunt pacienţii aflaţi deja în Terapie Intensivă. Gravi și ei.
– Poate, cu puţină bunăvoinţă, îl alegeţi pe cel mai puţin critic dintre ei și îl trimiteţi pe vreo secţie. Hai, că tânărul acesta chiar are șanse!
– Nu se poate, vrei să mă trezesc cu vreo acuzaţie de malpraxis?“

Șeful gărzii UPU puse aparent cu grijă receptorul în furcă, gata însă să-l facă țăndări de pereți. „- Și eu, eu ce mama naibii fac?” – își spuse printre dinți, străduindu-se din greu să nu adauge și o înjurătură mârlănească ce îi stătea pe buze, gata să explodeze și să acopere pentru câteva secunde vacarmul ce însoțea atmosfera zilnică a Unității de Primire Urgențe. Nu mai avu timp, pentru că o voce tremurândă lansă o chemare aproape disperată: „Domnu’ doctor, au mai adus cei de la SMURD un pacient gata intubat! Grav și el!“

În esența lui, acesta nu este un dialog inventat. Este unul care se petrece aproape zilnic. Diferă doar medicii, diferă doar topica în care se regăsesc aproape aceleași cuvinte în propozițiile repetate aproape identic în sensul lor absurd, kafkian.
Mulți dintre cititori ar trebui să se sperie organic, aflând despre aceste realități cu care Spitalul Județean este în conflict deschis. Și nu de azi, de ieri… Doar că acum s-a ajuns la capătul puterilor, la capătul posibilităților umane de a mai rezista în fața imposibilului de ieri, devenit posibil cotidian.

Cauze? Câteva, despre care mi-am permis să îmi fac publice opiniile de ceva timp încoace (s-or face doi ani, azi-mâine), reunite în sintagma pe care am ajuns, în mod paradoxal, s-o urăsc: „probleme care vor face ca sistemul de spital de urgență din Brașov să se prăbușească în curând prin implozie!“

Una dintre ele, și cea mai importantă, malignă chiar pentru sistem, este fărâmițarea excesivă a structurii „spitalelor“ din Brașov, în fapt ele fiind organizate în acest fel doar pentru că imensa majoritate a clădirilor sunt atât de mici, încât nu pot permite funcționarea decât a unei specialități. Iată de ce avem Spital de Obstetrică și Ginecologie, Spital de Boli Infecțioase, Spital de Pneumologie, Spital de Neurologie, toate separate în mod inept, atât profesional, cât și administrativ, de structura Spitalului Județean de Urgență. Care, la rândul lui, cu un număr de paturi mult mai mic decât ar fi avut dacă ar fi fost monobloc, ar fi putut avea în componență o secție ATI (sau poate două, sau chiar trei), care să nu fi permis să se întâmple ceea ce se întâmplă în prezent. Hai să ne uităm în jurul nostru la câteva exemple: Spitalul Județean Craiova are în componență 1518 paturi de spitalizare continuă și 65 de paturi de ATI care funcționează permanent, la care se adaugă cele 475 ale Spitalului Filantropia (toate nechirurgicale!) din care 20 de ATI. Spitalul Județean Tg.Mureș, cu 1200 de paturi, își asigură asistența medicală a cazurilor critice prin funcționarea permanentă a 52 de paturi ATI. Totul pare bine gândit, în contextul în care sunt normate puțin peste 4 paturi de ATI la suta de paturi „normale“.

Ce se întâmplă la Brașov? Spitalul a ajuns în prezent, după câteva „ciopârțeli“ executate pe șest, de-a lungul ultimilor 10 ani, la doar 910 paturi, dintre care doar 30 de ATI. Nu vă bucurați prematur, pentru că, din cele 30 de paturi de ATI, doar 20 funcționează în regim continuu, pentru urgențe (24/24), diferența de 10 fiind utilizate doar dimineața, mai ales ca îngrijire postoperatorie, în clădirile Tractorul și Mârzescu, nefiind deservite de o gardă cu medic și, deci, neputând fi utilizate pentru marile sau mai micile urgențe. 20 de paturi de urgență ATI pentru cele 910 ale spitalului? Asta înseamnă 2 paturi de ATI la suta de paturi din spital. La jumătate față de alții! Iar dacă mai adăugăm o altă problemă, care agravează această situație de fapt, totul devine îngrozitor! E vorba despre realitatea că Spitalul de Boli Infecțioase, Spitalul de Pneumologie și Spitalul de Neurologie, care totalizează exact 499 de paturi, nu au în componență niciun compartiment sau secție de ATI. Și chiar dacă nu am vrea să ignorăm existența celor 10 paturi de ATI ale Spitalului de Obstetrică și Ginecologie, cu ale lui, actualmente, 230 de paturi de spitalizare continuă, tot trebuie să o facem, pentru că acestea nu pot deservi decât cazurile de strictă specialitate, cele multidisciplinare fiind trimise la Spitalul Județean. Continuând în mod nemilos calculele, am ajunge la concluzia că brașovenii, ajunși într-o situație critică, de limită viață-moarte, au la dispoziție doar 1,2 paturi ATI la suta de locuri în spitalele existente.

Am păstrat pentru sfârșit o ultimă greutate, care face ca măgarul să fie doborât de samarul prea plin. Unde credeți că sunt trimiși pacienții care evoluează cu complicații care „nu intră în preț“ din spitalele private, conform unui protocol a cărui încheiere oferă însuși dreptul de funcționare al acestora? Exact, ați ghicit! Către cele 20 de paturi din hulitul Județean, considerat, doar în aceste cazuri a fi „superior ca și competențe și facilități“ oricăruia dintre spitalele private.

Nu vi se face frică? Nu vi se zbârlește părul pe antebrațe?

Și asta nu este tot! Vă mai mirați că, în ultimul deceniu, din colectivul de colegi specialiști în Anestezie și Terapie Intensivă, nu mai puțin de 5 lucrează în străinătate, din Suedia până în Noua Zeelandă, trecând, inevitabil, prin Franța? Și cât de mulți alții au uitat drumul spre țară odată formați prin cele zări?

Aș fi un personaj patologic care s-ar umple de penibil, dacă faptul că am avut dreptate mi-ar stârni vreo măruntă satisfacție. Dar nici nu pot să stau pasiv, „privitor ca la teatru“ în fața unor evidențe care mai pot fi corectate. Încet, greu, în timp.

Dar pentru ca situația să se schimbe la modul esențial, este nevoie să se accepte, odată pentru totdeauna, că, noi, brașovenii, avem nevoie de ceva fără de care nu se poate. Nu se MAI poate! Vorbesc, din nou (și a câta oară, de fapt?) de un Nou Spital al Brașovului, croit așa cum se cuvine, de către unii care se pricep, care înțeleg, care vor. Și care simt, chiar dacă a simți înseamnă, în prezent, o mare, mult prea mare suferință! Că, zău, e insuportabil să vezi și să știi ca s-a ajuns să se stea „la coadă, la Terapie Intensivă“…

dr. Dan GRIGORESCU

 

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply