„La dreapta, pe coridorul de la etajul al doilea”

Nu trece zi să nu străbat de mai multe ori coridorul îngust de la etajul al doilea al clădirii centrale a spitalului, din care, luând-o la stânga se intră în secția în care lucrez, iar la dreapta dai de ușa (închisă în cea mai mare parte a timpului) pe care se intră în antecamera agoniei sau extazului aduse de veștile despre pacienții care „beneficiază” de serviciile secției A.T.I. sau ale Blocului Operator.
Așa că, la fel de des, sunt, fără voia mea, în trecerea grăbită între două locuri care îmi reclamă urgent prezența, martorul tăcut și continuu impresionat al manifestărilor aparținătorilor bolnavilor gravi. Expresie, de regulă, a deznădejdii, a disperării, a credinței în divinitate sau a câtor altor trăiri la limita suportabilului… Pentru cei care așteaptă în fața acelei uși nu este oferită decât o băncuță învelită în mușama neagră, învechită, de trei locuri, pe care, în cel mai bun caz, se pot înghesui patru trupuri, unite de solidaritatea unei suferințe asemănătoare. Restului (căci mai sunt și alții), nu le rămâne altceva de făcut decât să stea în picioare, rezemându-se, unii de pereții de pe care nu se mai ia nimic pe haine de cât au fost de „lustruiți” de către „generațiile” anterioare de rude ale pacienților, în timp ce alții încearcă să se sprijine de celalalte obiecte de mobilier tehnologic existente, dintre care caloriferele sunt preferate tocurilor ușilor sau grinzilor de rezistență. Câteodată, însă, locul începe să semene cu porțiuni ale unui aeroport paralizat de vreun episod de vreme extremă sau de vreo grevă spontană, momente în care suntem nevoiți să trecem printre cei care se așează pur și simplu pe jos, epuizați de atâta tensiune.

Fețele aparent optimiste ale celor care stau în așteptarea unei cât de mici scântei suplimentare de veste bună sunt copleșite numeric de cele ale căror trăsături sunt doborâte de durere, de parcă forța gravitației s-ar fi aplicat întreit asupra lor. Majoritatea acestora din urmă țin strâns în mână ori o iconiță mototolită de neastâmpărul mâinilor care o pipăie încontinuu de câteva zile cu credință disperată, ori o cărticică de rugăciuni pentru bolnavi, în care privirea, focalizată aparent în gol, se pierde printre șirul acestora .
În marea majoritate a timpului, cu doar câteva mici excepții determinate de ocuparea holului de câte un grup compact și imoral de gălăgios, aparținând unor comunități cu manifestări primitive în raport cu suferința sau moartea vreunuia dintre membrii ei, pe holul de la etajul al doilea este liniște. O liniște aproape absolută, pe care mișcările șoptite ale buzelor citind rugăciunile specifice momentului nu reușesc să o înfrângă. Singurele momente în care îți vine să te evapori de acolo sunt vaietele și țipetele bocinde ale unora ori suspinele sufocate ale altora, scăpate din adâncul suferinței la aflarea declarării decesului celui îndrăgit de ei, cei care așteptau o minune dumnezeiască ce nu a mai venit.
Abia în acele momente îți dai seama cât de importantă ar fi existența unui loc în care cei ce vor s-o facă, să poată să se roage sau să asiste la un serviciu religios, chiar dacă sub privirea încremenită a sfânților pictați pe pereți, însă alinați de vocea preotului spitalului rugându-se pentru vindecarea celor suferinzi în acele momente.

Poate tocmai de aceea, înțelegerea încheiată în 2002 între Patriarhia României și Guvern, cea care a consfințit implicarea statului în asumarea existenței preoților în structura de personal a tuturor spitalelor și a plății parțiale a salariului acestora, nu ar trebui să ni se pară o eroare. Poate de aceea, faptul că printre criteriile de funcționare normală (și morală) a spitalelor a fost inclus și acela ca fiecare dintre ele să dețină un locaș de cult (capelă, bisericuță, biserică), din nou, nu ar trebui să ne mire și, tocmai din acest motiv, să-l privim cu adâncă înțelegere.
De ce? Pentru că locașurile de cult de pe lângă spitale sunt, în esența lor, biserici pentru bolnavi. Iar când spunem bolnavi, nu ar trebui să ne oprim la a-i include doar pe pacienții internați, ci ar trebui să îi cuprindem și pe cei care, apropiați ai lor, suferă cumplit alături de ei. Câteodată mai puțin, până ce boala este, în cele din urmă, învinsă, altădată prelung, dacă boala este grea și îndelungată sau dacă Dumnezeu îi ia dintre noi pe o parte dintre cei doborâți de lipsa de sănătate. Iar în biserica pentru bolnavi slujește un preot special, unul căruia i s-a menit de la început calitatea de doctor sufletesc al acelui spital.

În Spitalul Clinic Județean de Urgență din Brașov, preocuparea de a se construi o astfel de capelă e mai veche, fiind proiectul de suflet pe care de peste 10 ani, de dinainte de 2008, îl duce, fără a-i fi o povară, părintele Ciprian Balint, foarte tânărul (pe atunci) preot paroh al spitalului. Imediat ce a fost desemnat cu această misiune, el a pornit să îndeplinească ceea ce conducătorii românilor (laici și religioși) au stabilit oficial. Totul părea că se împotrivește ctitoririi unei bisericuțe a spitalului, deși precedente existau chiar în Brașov, cel mai recent dintre ele la acel moment fiind reprezentat de construirea în incinta Spitalului Militar a bisericii cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, a cărei piatră de temelie s-a pus în vara anului 2005, prin bunăvoinţa comandantului dr. col. Cristian Badea şi cu binecuvântarea mitropolitului Antonie Plămădeală. După numai trei ani, la 24 iunie 2008 a avut loc slujba de binecuvântare săvârşită de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului. Biserica a fost cladită, din evlavia creştină şi prin contribuţia bolnavilor şi a personalului medical, sub conducerea comandantului dr. col. Cristian Badea şi a dr. col. Geogian Tudose (viitorul comandant al spitalului) și prin străduința a doi preoți parohi, care s-au îngrijit, succesiv, de lucrările de construcție: la început de Florin Gârlonța, și mai apoi, din 2006, de Ioan Florin Bășa. Lăcaşul de cult este construit din cărămidă şi acoperit cu ţiglă metalică. În anul 2007 a fost ridicat în turnul bisericii un clopot de o sută de kilograme, donat de doctorul Cristian Badea (http://ziarullumina.ro/hram-la-biserica-spitalului-militar-…).

Și atunci, de ce să nu se poată și la spitalul județean?

În cele din urmă, după poticneli pur-românești, s-a putut, astfel încât, cu sprijinul unor brașoveni de suflet, au putut fi emise actele care să permită transformarea proiectului părintelui Ciprian în realitate: în 2009 a fost emis primului Certificat de urbanism, iar în 6 decembrie 2011, a fost eliberată de Primăria Brașov autorizația de construcție, ambele urmate de punerea pietrei de temelie, în noiembrie 2012, tot cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului. Să mai amintim că la acest eveniment au participat și o serie din candidații la Parlamentul României, pe care campania electorală i-a împins să nu scape o astfel de ocazie, deși niciunul dintre ei (candidații) nu contribuiseră cu nimic-nimic? S-a promis atunci din partea tuturor că vor sprijini ridicarea bisericii, prin intermediul conducerii Consiliului Județean, ca administrator și proprietar al spitalului. Politică pură. Pentru că, din cei 400.000 RON (4 miliarde lei vechi) cheltuiți până acum, sprijinul promis s-a limitat la (nici mai mult, nici mai puțin decât) 10.000 RON (100 milioane lei vechi), primiți în primăvara lui 2014, și care au fost îndeajuns doar pentru a reface săpăturile de fundație grav afectate de trecerea iernii lui 2013, în care tot Consiliul Județean a determinat să se intre cu lucrări întârziate de birocrație.

De atunci au mai trecut aproape patru ani. Au trecut cu greutate și cu împotriviri la bunul mers al lucrurilor. S-au găsit, nu puțini, unii care au vrut dărâmată bisericuța cu hramul „Sfânta Muceniță Sofia, doctorița”, încă dinainte de a fi fost ridicată. Precum în legenda Meșterului Manole… Deși în subsolul ei se slujea de ceva timp. Pentru cine nu știe, să vină să vadă ce s-a realizat până azi, pe un teren de doar 180 mp. Cu 17,7 metri lungime, 10 metri lățime și o înălțime proiectată de 15 metri, bisericuța spitalului din Brașov este comparabilă cu cea a spitalului municipal de urgență din Moinești-Prahova, care a fost ridicată având dimensiuni oarecum similare: o lungime de 17 m, o lățime de 5 m și o înălțime de 19 m (http://www.spitalmoinesti.ro/capela-bijuterie-a-spitalului…/).

De ce o astfel de istorie, plicticoasă poate pentru unii?

Pentru că, alaltăieri, în plină duminică, m-a cuprins mâhnirea în fața modului în care un coleg medic făcea, în calitatea lui declarată de senator al brașovenilor, o referire publică la bisericuța în construcție a spitalului, considerând-o doar o „dezvoltare imobiliară” greșită a Consiliului Județean (https://www.facebook.com/Dr.FlorinOrtan/posts/285770675222299). Pentru ca, mai apoi, să îi contrapună propuneri de proiecte care mai de care mai de neînțeles în contextul în care (tot el!) ne comunică în aceeași declarație că a susținut prin semnătură proiectul Noului Spital al Brașovului. Spital care va fi construit la mare depărtare de clădirea centrală a actualului, de mult depășit din majoritatea punctelor de vedere!

Dacă ar fi rămas la stadiul de postare pe pagina proprie, mai că m-aș fi gândit de mai multe ori dacă merită să reacționez sau nu, pentru a nu macula proiectul prin aducerea lui sub bocancii unor argumente ale căror autori ar putea fi anonimi, și, prin urmare, cu potențialul unei lipse de suficientă decență a modului de a purta o discuție, chiar și în contradictoriu.
Dar, cum am constatat ieri, după numai o zi, că exact același text a devenit, în mod explicit, „comunicat de presă” aparținându-i medicului-senator în calitate de „zoon politikon”, rezerva mea s-a topit instantaneu. Așa că, în cele ce urmează, îmi voi spune deschis părerea, indiferent pe cine și cât de mult voi deranja.
Nu voi face greșeala de a mă lansa în supoziții legate de motivul interesului ”subit” pentru acest subiect al autorului textului. Deși ar fi interesant! Mă voi limita să analizez la rece argumentele aduse.
Consider că niciuna dintre propunerile aduse în discuție nu își găsesc locul în actualul amplasament. Buncăr de radioterapie aici, când secția de oncologie e în locația Mârzescu, la 5 kilometri distanță? Pavilion de chirurgie cardio-vasculară, când cardiologia e împrăștiată în patru vânturi, după ce dezvoltarea unui Centru de cardiologie în locația Tractorul a fost distrusă prin anii 2006? O secție de Transplant (de ce fel, nu ni se spune, e secret !), când cea de transplant renal pe care o avem de vreo câțiva ani e cu activitate zero? Oare își poate găsi locul oricare dintre cele de mai sus pe un teren „înțesat” de infrastructură subterană a unor surse strategice de utilități? Eu cred că nu!
La fel cum, mă miră cum cuiva poate să i se pară „înțelept ca pe terenul Spitalului, ȘI AȘA ÎNGRĂMĂDIT (sublinierea mea!), să se edifice… extinderi ale actualului Spital”, în contextul în care strategia pe termen mediu este ca această clădire să devină sediul viitorului Spital de Recuperare al Brașovului. Pe care brașovenii nu îl au, deși ar fi trebuit să îl aibă de mult!

Cel mai tare m-a surprins însă încercarea reprezentantului meu în Senatul țării de a sădi în opinia publică două idei ca fiind corecte. 
Prima, că această construcție ar fi una „MARE”. Mare, când ea ocupă faraonica suprafață de doar 0,018 hectare? Mare, când, în raport cu alte biserici de spital din țară, ea este sub medie ? (http://www.scumc.ro/…/biserica-cu-hramul-sfin%C5%A3ii-pant…/; http://basilica.ro/liturghie-la-capela-spitalului-militar-…/)
A doua dintre ele, chiar mai subversivă decât prima, ar fi aceea că o biserică de spital ar fi inutilă, putând fi înlocuită ca funcționalitate de o încăpere din spital cu destinație de loc de rugăciune. Atunci când știi prea bine că în spital nu există nici măcar un loc decent care să adăpostească vestiarele personalului angajat, ale studenților de la Medicină, ale medicilor rezidenți, că nu există niciun loc cu rol de bibliotecă medicală, că nu există săli de demonstrații clinice sau un amfiteatru pentru aceiași studenți, că nu există suficiente încăperi care să servească drept camere de gardă ale medicilor, că nu există oficii unde să poți încălzi un ceai, și altele, și altele, ei bine, ar putea fi găsit cu ușurință un spațiu de rugăciune! Până și Spitalul de Copii îl are în afara clădirii propriu-zise a spitalului! Dar când afli că într-un oraș din țară, Bistrița, mult mai mic decât Brașovul, al cărui spital județean de urgență este tot multipavilionar, s-a decis (și realizat deja!) construirea câte unei biserici pentru trei dintre pavilioane (http://www.timponline.ro/biserica-de-la-spitalul-de-oncolo…/ ), atunci chiar că ajungi să crezi că unii au încetat să aibă suflet, deși declară că sunt animați de o puternică credință în Dumnezeu!
Acestora, ca, de altfel, și tuturor celor care cred că aceasta este calea, nu le rămâne altceva de făcut decât să mai treacă din când în când, dar nu foarte rar, prin fața ușii de pe dreapta coridorului de la etajul al doilea. Poate așa vor înțelege semnificația, mai mult umană decât religioasă, a demersului meu.

P.S.1
Adresez și eu, spre clarificare, tot reprezentanților Consiliului Județean Brașov, câteva întrebări, cu precizarea că sunt mai mult retorice:
1. Dacă biserica spitalului este, în urma protocolului din 2002, în mod implicit parte adiacentă spitalului ca element definitoriu al acestuia, iar spitalul este în proprietatea și administrarea CJ, nu-i așa că DOAR CJ are dreptul de a edifica o entitate (fără personalitate juridică) ce lipsește, deși ar fi trebuit să existe deja?
2. Dacă, tot conform legii, terenul pe care se construiește biserica spitalului a fost, este și rămâne în proprietatea CJ, iar aceasta este o componentă funcțională a spitalului, nu-i așa că nu poate fi vorba de vreo obligație financiară pe care acest fapt s-o incumbe cuiva? Iar dacă cumva ar exista, nu există instituția concesiunii?
3. Dacă durata medie de spitalizare rezultată din calculele statistice este de circa 6 zile, știe CJ că: a) numărul absolut al bolnavilor gravi este în creștere; b) bolnavii gravi au o durată de spitalizare mult mai mare (dublă-triplă-cvadruplă), determinând o perioadă importantă în care atât ei, cât și rudele lor au nevoie de sprijin religios, pe care nu îl pot primi pe „coridorul de la etajul al doilea”?
4. Dacă ar conta post-factum (emitere legală a autorizației de construire, existența unor lucrări în curs conform unui proiect legal avizat, etc) părerea cuiva privind o construcție în curs, ce crede CJ că ar conta mai mult: părerea unor reprezentanți numiți pe perioade limitate tot de CJ (Manager, Comitet Director, Consiliu de Administrație), sau a cetățenilor beneficiari direcți ai bisericii spitalului, dintre care o parte sunt și donatori benevoli?

This slideshow requires JavaScript.

P.S.2
Chiar dacă, pe de o parte, textul colegului meu parlamentar are toate caracteristicile unei declarații politice, iar eu, pe de alta, mă feresc „ca dracu’ de tămâie” de orice implicare politică, nu pot să nu remarc (deși nu ține de subiectul dezbătut de mine) eroarea pe care colegul meu medicul-senator o face atunci când afirmă că „în ultimul sfert de secol administrațiile publice locale nu au depus niciun efort pentru modernizarea infrastructurii pentru sănătate publică în Brașov”. 
Chiar așa să fie? Dar modernizarea și dotarea „aripii scurte” a clădirii centrale a spitalului unde poate fi încadrată? Dar a Blocului operator, a U.P.U., a Laboratorului, chiar și a compartimentului de Cardiologie intervențională (al cărui șef a fost până la alegeri) din aceeași clădire? Dar modernizarea și dotarea Spitalului de Obstetrică și Ginecologie?

Și atunci, câtă mai poate fi credibilitatea argumentațiilor lui de azi încolo?

dr. Dan GRIGORESCU

Articole din aceeași categorie:

Comments

comments

Leave a Reply