România tristă

România este o țară tristă. Tristă în adevăratul sens al cuvîntului, nu numai metaforic. România este o țară tristă pentru că românii sunt triști. Sunt triști, nervoși, bosumflați, arțăgoși. Exact după portretul robot pe care îl făcea Carl Gustav Jung, secolul trecut, frustraților. Iar noi asta suntem: un popor de frustrați. Suntem veșnic încruntați, veșnic agresivi în vorbă și în faptă. Suntem veșnic nemulțumiți și asta pentru că nu mai primim. În întreaga noastră istorie am fost obișnuiți să ni se dea. Și ni s-a dat, bineînțeles, veșnic cu lingurița. Sau, mai degrabă, ni s-au aruncat firimituri de la mesele bogaților. Șerbii de la mesele boierilor. Boierii de la masa lui vodă. Vodă de la Sublima Poartă. În secole nu am fost capabili să învățăm nimic și, prin urmare suntem la același nivel. Și, chiar și atunci cînd ni se aruncă firimiturile suntem nemulțumiți, bosumflați, nervoși că ni se dă al naibii de puțin. Pînă și în cei cincizeci de ani de comunism erm tot la fel, deși firimiturile parcă erau un pic mai multe. Deși frustrarea era, totuși, un pic mai estompată, pentru că exista și o pătură dinamică a populației care chiar punea osul la muncă. Doar că aceia, după 1990, au plecat din țară. Ca și toți care au venit din urmă și au format excepția de la milogii cu mîna întinsă spre Vodă, oricare ar fi fost el. Și care performează prin străinățuri.

Mă uit – deformația profesională a adevăratului jurnalist – în jurul meu și văd doar fețe încruntate. Văd oameni care te îmbrîncesc efectiv pe stradă pentru simplu motiv că nu vor să facă un pas la dreapta sau la stînga ca să te ocolească. La fel și în traficul auto. În loc de fețe destinse și zîmbete, văd, adică aud, mormăieli ce sună a înjurături. Și mai văd o societate veșnic divizată, formată din indivizi care așteaptă cel mai mic pretext pentru a sări unii în gîții altora. Nu contează că este vorba despre favoriții dintr-o partidă de fotbal sau din arena politică. Că este vorba despre legile justiției sau despre căsătoriile hetero sau homo sexuale. Prilej de arțag să fie numai.

Văd toate acestea și, la modul dureros, constat că nu suntem vindecabili. Nu putem și nu vrem să fim vindecabili. Și atunci suntem morăcănoși, agresivi sau nepăsători cu aproapele nostru. Nesimțiți și grohăitori. Veșnic frustrați, defulînd pe cel de lîngă noi. Veșnic nemulțumiți și cîrtitori. Și mai constat ceva, cu aceeași durere: mereu, cînd ies din țară, indiferent în ce direcție o apuc, cum ies din raza… ”latinității noastre ortodoxe”, mă destind brusc. Mă relaxez. La început mă întrebam, șocat, ce se întîmplă cu mine. Apoi am realizat: nu era și nu este vorba de mine, ci de cei din jur. De polițistul maghiar, austriac, sloven, bulgar, grec etc, care îmi zîmbește și, cu amabilitate mă îndrumă cînd mă vede derutat, rătăcit. De chelnerul care îmi zîmbește indiferent de categoria birtului și care mă servește de parcă aș fi clientul casei de o viață. De vînzătorul care este amabil, prietenos. De oamenii senini și zîmbitori care se petrec cu mine pe stradă. De absența urletelor și hăhăielilor mitocănești. Și nu mă pot împiedica să nu mă uit și mai atent în jur, în celălalte țări, inclusiv – sau mai ales – în Bulgaria. Unde oamenii muncesc cu adevărat,  sunt mulțumiți, bine dispuși, afabili. Și, bineînțeles, lipsiți de frustrarea ridicată la nivel social.

Comparativ cu cei din jurul României, noi suntem veșnic triști. Iar România este o țară tristă. Tristă și irecuperabilă. Și pentru noi și poentru generațiile ce vin în urma noastră. Am zis!

P.S. Desigur, există, la acest tablou social și excepții. Notabile și mult prea rare. Extrem de rare.

Cornelius POPA

Articol publicat în Ediția Specială Print, 9 iulie 2018

Comments

comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.