Saptămânal pe hârtie, zilnic pe internet

Eu v-am făcut, eu vă omor! Confuzia dintre deținerea și exercitarea puterii

Între deținerea și exercitarea puterii există, fără îndoială, multe diferențe fundamentale. Motivele sunt nenumărate, dar unul dintre ele este cel al maturității întru democrație a liderilor politici. Mai simplu spus, după cum se vede limpede la noi, la conducerea statului ajung oameni care trec mai întâi printr-un proces electoral. Dar alegerile nu sunt suficiente pentru a defini un sistem democratic. De multe ori, alegerile sunt doar un pretext pentru promovarea unor oameni care nu au nicio legătură cu interesul public, ci dimpotrivă.

Primii pași spre obținerea puterii se fac în interiorul partidului.

În România, candidaturile sunt pe liste. Listele de candidați sunt stabilite prin consultări interne și prin votul membrilor de partid. Până aici, procesul e corect! Dar validarea listelor o fac liderii partidului. Care o pot modifica. Sau o pot determina. Puterea lor de a influența alcătuirea listei este foarte mare. Pe scurt, drumul spre obținerea puterii depinde de șefi mai mult decât de structura partidului. Iar șefii sunt sensibili la tot felul de stimuli – amor, bani, grade de rudenie. Concluzia: în vârful listei, pe locurile eligibile pentru consilii locale, județene sau parlament ajung favoriții puterii din partid.

Partidul își pierde astfel componentele de competență și democrație.

„Vârfurile” listei vor ajunge să fie reprezentanții noștri în stat. Dar dacă startul a fost viciat, e greu de presupus că acești indivizi vor își vor descoperi pe parcurs apetența pentru democrație. Ei au ocupat postul printr-un abuz, vor funcționa constrânși de acest abuz. Faptul că se plimbă pe coridoarele puterii nu îi va face competenți sau liberi. Abuzul inițial îi face servitori credincioși ai liderului care i-a pus pe locuri eligibile pe listele electorale.

Și nici nu vor fi vreodată preocupați de valori, nu vor citi, nu vor fi nici ei liberi. Și nici nu vor fi interesați de creșterea calității actului lor de conducere. Principala lor preocupare este conservarea puterii prin supunere față de vârf. Așa au apărut baronii locali și liderii care nu pot fi înlocuiți niciodată, nicicum. Iar dacă la mijloc mai sunt și niște acte de corupție, complicitatea îi va liniști pe toți cei care au accesat scara puterii în acest fel.

„Eu v-am făcut, eu vă omor!”, mi-a scris un prieten analizând exercitarea puterii de către președintele țării.

„Desigur, președintele Iohannis își imaginează că este un player. Un jucător, dar nu unul oarecare, ci cel fără de care echipa (guvernamentală) nu poate câștiga partida. Partida cu cine? Cine e adversarul? Luând în calcul măsurile punitive impuse de o lună și ceva încoace și toate bâlbâielile miniștrilor cabinetului Orban, s-ar zice că inamicul este poporul român însuși. Amenzile uriașe impuse de Poliție nu contribuie cu nimic la căutarea echilibrului societății românești. Închiderea la grămadă a tuturor micilor afaceri cauzează doar șomaj, disperare, sărăcie. De exemplu, cu ce ar fi periclitat sănătatea publică micile magazine care vând cafea sau covrigi? Sau librăriile? Sau frizeriile? Sau parcurile publice, a căror închidere în perioada pandemiei a fost una dintre cele mai prostești decizii posibile?”

Cu excepția lui Emil Constantinescu, toți președinții României au funcționat în aceeași schemă a „tătucului atotștiutor”.

Toți au avut schelete în dulap, iar ascensiunea lor a fost viciată încă de la începutul ei. Ion Iliescu – Revoluția din 1989, dar și funcțiile din PCR. Traian Băsescu – dosarul de la securitate. Klaus Iohannis – curtarea intensă a celor pe care îi atacă azi și care îi oferiseră funcții mari. Sub aceste „manevre” de accesare a puterii apar nenumărate alte „accesorii”, cum sunt corupția sau nepotismul.

Revin la scrisoarea primită de la prietenul meu.

„Tătucul modern, progresist, democratic Iohannis știe cel mai bine ce este cel mai bine pentru fiecare dintre noi. Cel mai bine pentru noi este să fim ascultători și să facem frumos când STATUL se uită la noi. Nu știu dacă domnul Iohannis își dă seama că a început să arate ca un dictator. Un dictator care vorbește fără mască, ferit de pericolul infectării în spatele zidurilor palatului prezidențial, adresându-se unei mulțimi cu gura închisă de masca obligatorie și cu buzunarele golite de starea de inutilă urgență.”

Un lider coerent, curat și inteligent fuge de orice capcană a puterii absolute.

Nu este cazul și la noi. Pandemia a demonstrat din plin acest lucru. Constrângerile medicale au devenit imediat instrumente de putere. Până la un punct, este firesc ca sub povara răspunderii pentru viețile oamenilor, să fi fost impuse măsuri inacceptabile în vremuri normale. Dar lipsa de transparență a autorităților arată că acestea mai au un drum lung de parcurs până la momentul în care exercitarea puterii se va face exclusiv în favoarea oamenilor. Nimeni – nici președintele, nici guvernul, dar nici liderii opoziției (da, e valabil și pentru ei) – nu au comunicat oamenilor că statul român a cerut activarea Articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului încă de la mijlocul lunii martie. Activarea acestui articol permite suspendarea unor drepturi fundamentale. De ce nu a fost nimeni transparent? Unii au avut interes, iar alții nu știu pe ce lume sunt, nu înțeleg nimic din formulele de exercitare a puterii în democrație.

Achizițiile nu mai respectă traseul clasic, mai puțin coruptibil. Angajările – de asemenea. Starea de urgență a fost contrazisă de avioanele care au transportat muncitori în fermele din occident. Cum poți zbura legal când aeroporturile sunt închise prin lege? Instituțiile statului sunt captive intereselor de partid. Exemplele pot continua, ideea e că formula de funcționare a statului – în stare de urgență – a permis alterarea substanței democratice, atâta câtă era!

O analiză a schimbărilor din punctele-cheie ale instituțiilor statului arată că mult trâmbițata „depedeserizare” este de fapt un proces amplu de „penelizare”.

Cele mai mari două partide din România sunt într-o competiție de dobândire și exercitare a puterii care se desfășoară doar în folosul liderilor acestora. Diferite doctrinar, cele două partide sunt de fapt două surori gemene – aceiași părinți, aceleași vremuri, aceleași metode – care se bat pentru o jucărie numită putere.

Ce e de făcut?

Sistemul politic românesc are evidentă nevoie de înnoire. Acest lucru este însă mai puțin accesibil partidelor mari, ale căror structuri sunt greu de reconstruit. Capacitatea de a gestiona o schimbare cere, în primul rând, un plan de management al schimbării și manageri care înțeleg acest lucru. Schimbarea va interveni în viața acestor partide doar atunci când acestea vor deveni …mici.

În replică, schimbarea este mult mai accesibilă partidelor mici.

Obligate să fie creative în bătăliile electorale, acestea au capacitatea de a răspunde solicitării votanților, dar și solicitărilor venite dinspre cei care nu votează. Și atunci se pot organiza mai repede, pot fi mult mai pragmatice și mai deschise spre schimbare. Încurajarea acestor partide, ca și încurajarea partidelor noi (sunt multe partide locale mici și noi) reprezintă un pas spre însănătoșire democratică.

Starea de urgență a arătat lacunele sistemului de exercitare a puterii în statul român.

Dar a arătat și că acest sistem și-a atins limitele. România are nevoie de o schimbare în sensul înțelegerii puterii ca instrument de creștere nu doar a prosperității oamenilor, ci și a libertății acestora. Faptul că am văzut toate aceste lucruri arată că suntem la începutul acestei schimbări. Dar avem nevoie să fim atenți. Schimbarea venită prea târziu s-ar putea să nu ne mai folosească!

Tudor ARTENIE

 

Comentarii
Loading...