Marți seara, într-un oraș (Brăila) unde blocurile sunt pline de vieți care se intersectează grăbite, o fetiță de doar 13 ani și-a luat zborul spre un cer care n-ar fi trebuit să o primească atât de devreme. A sărit de la etajul 4, după o ceartă cu părinții care îi luaseră telefonul. Un simplu gest părintesc, văzut poate ca o lecție de disciplină, s-a transformat într-o tragedie fără întoarcere.
Oare cum a ajuns un telefon să însemne atât de mult? Când a devenit ecranul rece mai important decât brațele calde ale unui părinte? Și, mai ales, cine este cu adevărat vinovat?
Telefonul – prima jucărie, primul refugiu, prima dependență
Prea ocupați, prea obosiți, prea dornici de un moment de liniște, părinții sunt adesea cei care pun pentru prima dată telefonul în mâinile unui copil. La început, pare inofensiv: un joc colorat, un desen animat, un videoclip scurt care îi captează atenția și îl face să stea liniștit. Dar cu fiecare clip, cu fiecare nivel trecut în joc, cu fiecare conversație purtată în lumea virtuală, realitatea începe să se estompeze.
Copilul crește, iar telefonul devine prietenul lui cel mai bun. Devine locul în care se refugiază atunci când este trist, furios sau plictisit. Devin conversații cu oameni pe care poate nici nu îi cunoaște, dar care îl ascultă atunci când părinții sunt prea ocupați. Devine un univers în care realitatea este uitată, iar pierderea acelui univers, pentru unii copii, poate părea sfârșitul lumii.
Disperarea unui copil, neputința unor părinți
Ce a simțit acea fetiță în ultimele ei momente? A fost furie? A fost tristețe? A fost singurătate? Probabil toate la un loc. În mintea unui copil, pierderea accesului la telefon nu înseamnă doar o pedeapsă. Înseamnă ruperea bruscă de un univers în care se simțea acceptat, ascultat, important.
Părinții, poate, au crezut că iau o măsură corectă. Poate au vrut să îi dea o lecție. Poate că erau furioși pentru că o văzuseră prea mult timp pe ecran. Dar ceea ce poate nu au realizat este că, pentru copilul lor, acel telefon nu era doar un obiect – era un refugiu. Și atunci când i l-au luat, au smuls din mâinile ei singurul lucru în care își găsise o formă de liniște.
Unde greșim noi, adulții?
Nu este telefonul problema. Problema este că părinții și-au pierdut rolul de prieteni ai copiilor lor. Când copilul vine să povestească ceva, îl ascultăm cu adevărat? Sau îi răspundem în grabă, fără să ridicăm ochii din ecranul nostru? Când un copil este trist, îi oferim alinare? Sau îi spunem să meargă să se joace „pe telefon, să ne lase puțin în pace”?
Fără să ne dăm seama, în loc să ne educăm copiii, le oferim o realitate falsă. Și când le luăm brusc ceea ce noi înșine le-am oferit, ei simt că pierd totul.
Ce putem face, înainte să fie prea târziu?
Este timpul să ne trezim. Să începem să ne privim copiii în ochi, nu doar pe ecrane. Să le vorbim, să le explicăm, să fim lângă ei. Să le arătăm că realitatea este aici, în familie, în îmbrățișări, în râsete, nu doar pe un ecran rece.
Nu trebuie să luăm telefonul ca o pedeapsă, ci să îl oferim echilibrat. Să ne asigurăm că nu devine refugiul lor principal, ci doar o distracție printre altele.
Această fetiță nu mai poate fi salvată. Dar poate alți copii pot fi. Poate alți părinți vor înțelege că lumea virtuală nu trebuie să fie mai importantă decât cea reală. Poate că, într-o zi, în loc să auzim despre un copil care și-a pus capăt vieții din disperare, vom auzi despre un copil care a fost salvat. Pentru că cineva l-a ascultat la timp.
Anca Petrescu
Gazeta Brașovului