O decizie strategică sau o potențială vulnerabilitate?
România urmează să devină gazda celei de-a doua platforme logistice NATO pentru livrarea de armament și echipamente militare către Ucraina, după centrul logistic din Polonia, potrivit unei declarații a generalului Maik Keller, comandant adjunct al misiunii de asistență militară pentru Ucraina coordonată de NATO. Noua facilitate este așteptată să intre sub comanda Alianței până la sfârșitul lunii ianuarie 2026 și vine ca parte a unui efort consolidat de sprijin pentru forțele ucrainene în războiul cu Rusia. 
Decizia survine într-un context în care, după schimbarea administrației americane, livrările directe de armament de la SUA au fost organizate printr-un mecanism european („Prioritized Ukraine Requirements List”), iar NATO continuă coordonarea fluxurilor de echipamente către front. 
Ce înseamnă aceasta pentru România?
Pe de o parte, prezența logistică NATO în România consolidează imaginea țării ca aliat cheie pe flancul estic al Alianței și sporește rolul său strategic în arhitectura de securitate euro-atlantică, alături de inițiative precum formatul „Bucharest Nine” sau desfășurările de trupe și echipamente pe teritoriul național. 
În plus, facilitarea aprovizionării pentru Ucraina reflectă solidaritatea NATO cu un stat agredit și contribuie la menținerea presiunii asupra Rusiei pentru a opri agresiunea. Din această perspectivă, România și ceilalți aliați urmăresc să limiteze extinderea conflictului și să sprijine o soluție politică și de securitate durabilă în regiune.
Risc sporit sau „băgat bățul prin gard”?
Dincolo de argumentele strategice, decizia vine cu potențiale controverse de securitate. Pentru unii analiști și observatori, transformarea României într-un nod logistic pentru sprijinirea Ucrainei poate fi percepută de Rusia nu doar ca o poziție de solidaritate, ci ca o implicare directă în efortul militar împotriva sa — ceea ce, teoretic, ar putea crește profilul de risc al țării. Poziții critice din mass-media ruse au descris deja România ca un „participant activ” în conflict, subliniind importanța logistică a teritoriului nostru. 
Opinia potrivit căreia un astfel de rol ar putea face din România o țintă mai atractivă pentru represalii nu este complet nefondată într-un scenariu de escaladare — mai ales într-o lume în care Rusia a demonstrat că folosește tactici hibride și operațiuni indirecte pentru a testa determinarea și unitatea NATO. Există deja precedentul unor atacuri cu drone aproape de granița românească, evaluate ca parte dintr-un pattern de presiune asupra statelor aliate. 
Pe de altă parte, NATO se bazează pe articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic — care garantează apărarea colectivă a tuturor membrilor în cazul unui atac — și argumentează că prezența logistică nu este echivalentă cu trimiterea trupelor într-un teatru de război. Așa cum liderii Alianței au subliniat de mai multe ori, sprijinul pentru Ucraina este în interesul securității Euro-Atlantice și nu urmărește escaladarea conflictului. 
România se află la un punct delicat: rolul său strategic în NATO se consolidează, dar odată cu aceasta cresc și responsabilitățile și posibilele tensionări cu Moscova. Nu este imposibil ca decizia de a găzdui o platformă NATO de aprovizionare pentru Ucraina să fie percepută ca o „provocare” de partea adversă, dar este, în mod clar, o alegere asumată de București în linie cu valorile și angajamentele sale euro-atlantice.
Rămâne de văzut dacă această facilitare logistică va rămâne într-adevăr un instrument defensiv la adresa agresiunii sau dacă va alimenta narative de risc crescând în regiune — în orice caz, dezbaterea pe tema rolului României în securitatea europeană va continua intens în 2026.